Tiberiu Ceia

Prieten din tinereţe cu Ioana Radu, Ion Dolănescu şi Ionela Prodan, Tiberiu Ceia este patriarhul folclorului bănăţean. De la debutul glorios pe scena Operei din Timişoara, în 1967, artistul şi-a construit o carieră în continuă ascensiune…

Nimic fals, nimic scandalos. Totul a fost făcut cu credinţă în Dumnezeu. Pentru muzică, în 1978 şi-a abandonat cariera de profesor de literatură română, pe care şi-o dorise. Chiar dacă muzica l-a purtat prin toată lumea, familia a fost mereu “acasă”. Îi e mereu dor de soţia lui, Anca, chiar şi atunci când este lângă el.

- Când v-aţi născut şi unde? Cum era vara anului 1940?
- 16 iulie 1940, Timişoara. Era o vară năbădăioasă. Marţi, 16 iulie, pe la ora…11,45. S-a iscat o furtună, care a rupt copacii de pe stradă. Atunci mi-am găsit şi eu să mă nasc.
- Cine erau părinţii?
- Erau doi tineri, Aurel şi Solomia, care au întemeiat un cămin. El, funcţionar la Primărie, ea, casnică.
- De unde erau bunicii?
- Părinţii tatălui, Ion şi Maria Ceia, erau din Vărădia de Caraş, Banat. Părinţii mamei, pe care nu i-am cunoscut, erau plecaţi la stele, Moise şi Dilinca Moţ. Erau din Zăvoieni, Bihor.
- Cum era atmosfera în casa părintească? Ce vă amintiţi din primii ani?
- Era ca în poveşti. Doi părinţi tineri, veseli, cu mulţi prieteni, care ne umpleau mereu casa în care domneau buna înţelegere şi multă iubire. Se trăia bine în România de atunci. Era belşug în casa noastră, iar părinţii mei erau doi inşi frumoşi şi eleganţi, lucru care s-a răsfrânt şi asupra mea.

- Talentul este moştenit? De la cine?
- De la cei doi bunici, cunoscuţi în satele lor ca oameni de lume şi mari cântăreţi. Şi de la părinţi.
- Care sunt primele amintiri legate de muzică?
- Bunicul bănăţean îmi doinea, iar tata îmi cânta romanţe.
- Aţi început să cântaţi la vârsta de 5 ani! De ce? În ce împrejurare?
- M-am născut în casă cu un radio Telefunken şi cântam toată ziua în oglindă, împreună cu Ioana Radu şi Maria Lătăreţu.
- Erau ani de război. Cum i-aţi perceput?
- Nu ştiam ce este ăla război, eram ocrotit de părinţi. Mai târziu am realizat prin ce ani am trecut.
- Cum s-a schimbat lumea copilăriei dumneavoastră după 1945?
- După ‘45… Ca orice mamă, mama mea m-a înscris în trupa Teatrului de copii din Timişoara, unde, cu grija ei, am evoluat frumos.
- Ce lucruri esenţiale aţi învăţat de la părinţi?
- Că trebuie să iubesc oamenii şi mereu să fac bine şi frumos!
- Cine v-a fost mentor?
- Mama şi doamna Suzana Comănescu, directoarea Teatrului pentru Copii.
- Cum aveaţi acces la muzică?
- Radioul şi marile spectacole ale Operei timişorene, unde eram dus de vărul meu mai mare, Gheorghe Moţ, care acum trăieşte în SUA.
- Cum era Timişoara copilăriei dumneavoastră?
- Era cel mai frumos oraş. Era un oraş al florilor şi al bucuriei oamenilor de a trăi bine.
- Cum a evoluat oraşul până în 1989?
- La fel ca şi celelalte oraşe ale României, numai că la noi ajungea mai repede “boarea” capitalistă şi mereu eram primii, în toate.
- Când aţi debutat ca artist, pe o scenă?
- La 5 ani, la Grădina Capitol din Timişoara, unde am cântat “Cruce albă de mesteacăn”, cântec învăţat dela tata.
- Cum aţi găsit echilibrul între pasiune şi şcoală?
- Mi se părea normal, eram o mică vedetă şi deja eram solist în corul şcolii.
- De la cine aţi învăţat cel mai mult?
- De la Ioana Radu!
- De unde vă luaţi cântecele?
- La început, de la vecini, apoi, în vacanţe, mergeam la Vărădia şi Zăvoieni.
- E important pentru un artist să rămână în zona în care a crescut?
- Da, pentru că aşa este veridic şi crezut.
- Aţi fost în toată lumea. Ce v-a plăcut? De ce v-aţi întors?
- Da… Mi-au plăcut românii, pentru ei cântam. Un român îşi găseşte locul numai acasă.
- Ce compromisuri aţi făcut ca artist?
- Nu am făcut compromisuri! Poate am greşit, dar numai din dorinţa de a face bine.
Dana Medar

- Ce mesaj de sărbători vreţi să le transmiteţi românilor?

“Să ne dăm mâinile acum,
Să mergem iară pas la pas,
Să fim români şi să cântăm,
Tot cântecul d-acas…”
Să le ajute Dumnezeu românilor să-şi vadă visurile cu ochii! La Mulţi Ani!

Frumoasă-i vecina noastră
Frumoasă-i vecina noastră, / Scoate capul pe fereastră,
Să văd chip frumos, / Drag şi luminos.
Au, inima mea, ce frumoasă-i dragostea!
Că eu cât trăiesc, tot am să iubesc.
Aseară trecui călare, / Pe la poarta dumitale,
Te zării la lumânare, / Năcăjită tare.
Dac-aş şti că, de la tine, / Vine năcazul la mine,
Aş cânta mereu, / Tot de dragul tău.
Dac-aş şti că nu-i aşa, / Aş sta tot la uşa ta,
Că vreau să trăiesc / Cu cine iubesc.



Alexandru Recolciuc este foarte mândru si multumit de copilaria sa cu bune si rele, o experienta unica, de neuitat.

Nascut si crescut la tara, in Bucovina, Alexandru Recolciuc a avut parte de o copilarie adevarata, plina de peripetii, aventuri si intâmplari memorabile, de care nu ii este rusine sa vorbeasca pe-ndelete….

„Eu ma trag din satul Plavalari, comuna Udesti din Suceava, iar copilaria cred ca este cea mai frumoasa si mai importanta perioada din viata unui om. Desi pe vremea aceea nu ne puteam bucura de toate ce sunt acum “la moda” (dulciuri, sucuri, calculator), obiceiurile si traditiile de atunci au determinat experiente de neuitat”, marturiseste Alex.

Vacile, o sursa permanenta de distractie
Artistul isi aminteste cu drag de toate ispravile din perioada copilariei, unele distractive, altele mai tragice, insa intotdeauna râsul, voia buna si inocenta vremurilor de atunci erau cele mai bune remedii pentru orice suparare.
Ca orice copil de la tara, micul Alex trebuia sa mearga cu vaca la pascut, pe izlaz. Era o modalitate in care toata pustimea satului se aduna pentru a se juca, distra si, intr-un fel sau altul, de a imbina utilul cu placutul.

„Aproape toata vara ne trimiteau parintii cu vacile si, de multe ori, când le aduceam seara acasa, in loc sa primesc laude, ma lua tata “la incins”, motivele fiind diverse: ba o scapam in trifoi sau in lanul de porumb si faceau oamenii reclamatii, ba le priponeam toata ziua intr-un singur loc si erau nemâncate, sau (sportul meu preferat pâna sa mai cresc, calaritul vacilor) le fugaream de le mergeau fulgii, iar acasa, la muls, nu mai dadeau lapte”, povesteste Alex Recolciuc

A invatat tabla inmultirii inchis in casa
Pic 1Pentru tânarul Alex Recolciuc, Scoala a fost mereu o problema, si nu neaparat datorita invataturii, cât trasnailor si neastâmparului care-l caracterizau. Bataile cu colegii, geamurile sparte erau la ordinea zilei, insa punctul culminant a fost tabla inmultirii, pe care a trebuit sa o invete fortat. „Pe vremea aia, nu prea intelegeam eu la ce-mi trebuie sa stiu eu socoteli si alte invataturi, iar când a trebuit sa invat tabla inmultirii la fel, m-am incapatânat si consideram ca nu am eu nevoie de asa ceva. Pâna nu m-a inchis doua zile in casa, nici c-am invatat-o”, spune artistul.