Se pare ca serbarile, pe care le organiza in copilarie, pe când isi petrecea vacantele la Prejna, si-au pus adânc amprenta asupra formarii profesionale a solistei. „Micucica”, fiindca asa i se spunea, a cântat o vreme alaturi de mama sa, Angelica Stoican, in grupul „Izverna”.

Le-a avut drept modele pe Domnica Trop si Maria Lataretu, dar nu a ezitat sa-si creeze un stil propriu de interpretare si sa dea o valoare personala actului artistic…

Fata mamei

Primii ani de scoala, artista i-a petrecut in Drobeta Turnu-Severin, urmând liceul si Facultatea de Etnomuzicologie si Folclor din Bucuresti, la clasa cunoscutei Marioara Murarescu. Timp de multi ani, a facut parte din Ansamblul „Doina Gorjului” din Târgu-Jiu, cu care a sustinut nenumarate spectacole, in tara si in strainatate. In prezent, lucreaza cu Ansamblul „Maria Tanase” din Craiova. Aparitiile radio si tv au demonstrat potentialul artistic al Niculinei Stoican, consacrarea venind ca o recunoastere a talentului si a perseverentei. Cele 14 materiale discografice, printre care amintim „De-as fi ca luna pe cer”, „Lina, Lina, Niculina”, „De-as trai cum zice lumea” sau „Mândrulita de la Gorj” stau marturie. Cel mai drag ii este albumul „Vezi, mai nana, vad si eu”, care i-a adus impreuna pe scena, dupa 10 ani, pe bunii prieteni Niculina Stoican si Petrica Mâtu-Stoian. Materialul a fost inregistrat, cu deplin profesionalism, alaturi de Orchestra „Lautarii din Chisinau”, condusa de Nicolae Botgros, orchestratiile fiind concepute de profesorul Nicu Cretu. “Acest album este o mul]umire a sufletului meu”, spune Niculina.

Femeia anului 2009

In palmaresul Niculinei Stoican gasim multe premii. Este laureata a festivalurilor „Mostenitorii”, „Maria Tanase”, „Maria Lataretu” si „Mamaia 2001”. A fost invitata si la Festivalul International “Cerbul de Aur”. Artista spune ca nu face un titlu de glorie din aceste lucruri. Cu toate ca a fost aleasa Cetatean de onoare al localitatii Colonesti din Arges, lucru ce a onorat-o, spune cu oarecare regret: “Mi-ar fi placut sa fiu cetatean de onoare la mine in sat sau in Turnu Severin. Dar, nu e un repros, ci doar o constatare…” Totusi, cel mai important premiu, “Femeia anului 2009″, l-a primit de curând din partea unei cunoscute reviste. Desi au fost criterii destul de dure, voturile oamenilor de pe site-ul revistei au declarat-o câstigatoare, in fata celorlalte doua nominalizate pentru aceasta distinctie.

“Ma vad imbatrânind frumos”

Niculina Stoican spune ca a avut multe momente importante in cariera. “Orice drum e dificil. Eu eram oarecum cunoscuta din cauza mamei mele. A fost greu sa ies de sub numele ei si sa ma detasez de personalitatea ei. Nu am avut insa suisuri si coborâsuri bruste. Am facut totul rational si cumpatat. N-am vrut totul deodata, nu mi-am dorit nici foarte mult, dar in niciun caz foarte putin.” Convinsa ca fiecare are un destin, solista crede totodata si in puterea omului de a-ti influenta soarta. “Mama mea a vrut sa fiu medic. Stia ce inseamna viata de artist si nu m-a incurajat niciodata sa fac asta.

Eu, insa, am simtit ca vreau sa cânt.” Mama la rândul ei, Niculina il lasa acum pe fiul Vlad, care are 17 ani, sa decida ce e mai bine pentru el sa faca in viata. Vlad nu are legatura cu muzica populara, dar stie sa joace, respecta si intelege mesajul folclorului. Este pasionat de engleza si se pare ca drumul lui va continua la una dintre scolile cunoscute din strainatate. “Peste vreo 20 de ani, ma vad imbatrânind frumos, cu multi nepoti si cu o nora intelegatoare, care sa stie ca, pentru copii, merita sa muncesti si sa traiesti”, marturiseste, zâmbind, solista.

Folclorul nu inseamna doar “foaie verde…”

Desi, de multe ori, a fost dezamagita si a suferit din cauza oamenilor cu care lucreaza, artista spune ca iertarea este cea mai importanta. “Poate si eu, la rândul meu, am dezamagit. Si eu, ca om, am greseli, rautati si egoism, dar si calitati. Nu caut decât normalitatea. Ca solista, sunt ambitioasa si consecventa. Nu ma deranjeaza critica, chiar daca pe moment doare. Daca e adevarat, ma corectez, fiindca asta inseamna evolutie”, spune Niculina Stoican. Are si câteva sfaturi pentru cei tineri: sa iubeasca ceea ce fac, pentru ca muzica populara nu inseamna doar “Foaie verde…”, ci si cunoasterea traditiilor zonei din care provin, costumele populare si mesajul pieselor interpretate.

O aventura americana

Fiinta vesela si dinamica, Niculina Stoican este cunoscuta printre artisti drept omul mereu pus pe sotii, care face farse colegilor (Mâtu Stoian stie!). “Imi plac oamenii cu simt al umorului, deschisi, care nu se ascund. Cei care stiu sa râda sunt puternici, ceilalti sunt doar frustrati.” Veselie mare a fost si pe la inceputul lui octombrie, când artista a fost, pentru prima oara, in America, invitata de parohie la Hramul Bisericii Ortodoxe Române Sfânta Maria din Dacula. Desi drumul cu avionul a fost lung si obositor, Niculina l-a luat si pe fiul ei, cu care timpul a trecut mai repede.

“N-am stat decât o saptamâna, pentru ca am multe angajamente in tara, dar si pentru ca n-as putea sta mult timp departe de casa, desi am viza de 5 ani. Si pretuiesc pe românii care reusesc sa faca asta”, spune solista. Niculina a fost invitata pentru a le cânta românilor la o petrecere câmpeneasca in Atlanta si New Jersey, dar organizata exact ca acasa, in aer liber, la marginea unei paduri. Toti au lacrimat, amintindu-si melodii populare vechi, din toate colturile tarii. Au fost invitati si la un picnic, cu mâncaruri traditionale, facute de români. Chiar si invitatii americani s-au distrat si au jucat, biserica organizând frecvent astfel de evenimente, care reprezinta o modalitate de a aduna oamenii si de a facilita comunicarea. Desi a avut emotii la gândul ca cei de acolo nu o cunosc prea bine, artista a ramas surprinsa cât de multe stiau oamenii despre ea. Multi dintre ei citisera articole din reviste, pe internet. Solista si fiul ei si-au facut si prieteni buni, pe Vali si Camelia, care l-au dus pe Vlad sa vada cel mai mare acvariu din lume, dar si cum se petrece o zi intr-un colegiu american, unde invata fiul familiei respective.

Experienta americana nu a fost lipsita de peripetii. Totul a inceput la plecarea din România, când au uitat procura prin care Vlad, minor fiind, putea iesi din tara. A continuat cu pierderea avionului dintre Atlanta si New York, cu incurcatura de la free-shop, la plecarea acasa, când au crezut ca au uitat biletul de avion si au fost anuntati ca unul dintre ei trebuie sa coboare, deoarece figureaza fara bilet, si culminând cu spaima ca li s-au pierdut bagajele, la sosirea in tara.

Un album nou, cadou de ziua ei

Hotarâta sa scoata un nou album anul viitor, când va implini 40 de ani, solista spune ca oamenii i-au acordat un gir mult mai mare decât s-ar fi asteptat, un gir pe care trebuie sa-l onoreze. Este mândra ca sunt multi oameni tineri care ii asculta muzica. De pilda, la Zilele Bucurestilor, un grup de tineri a surprins-o placut când au imbracat tricouri cu chipul ei imprimat, solista fiind increzatoare ca muzica populara are un loc in inimile tuturor.

AL

Steliana Sima

Tata dansa, iar mama avea aptitudini de solistă, dar pe vremea aceea, anii ‘60, nu se punea accent pe aptitudinile artistice. Mentalitatea oamenilor de la ţară nu primea bine ideea unei cariere artistice. Cei doi s-au întâlnit la hora satului, s-au căsătorit şi a apărut fetiţa, în 1965…

- Cum a început povestea cântăreţei Steliana Sima?

- Eu m-am născut cu vocea asta şi mama s-a gândit că ar fi bine pentru mine să fac ceva cu acest dar. Când eram la grădiniţă, mama şi educatoarea şi-au dat seama că am talent. M-am manifestat artistic şi în şcoala generală. Din 1983, am început să particip la concursuri şi m-am angajat la Ansamblul “Rapsodia Oltului”.

- Credeţi că mama şi-a transferat propriile dorinţe asupra fiicei?

- Da, cred că da. Mama cânta prin casă şi am o casetă cu ea, pe care o păstrez cu sfinţenie. În 1983, eram deci deja angajată la “Rapsodia Oltului” şi colaboram şi cu Ansamblul “Plaiurile Oltului”. În 1987, mi s-au deschis alte orizonturi. M-am întâlnit cu doamna Maria Ciobanu.

- Unde v-aţi întâlnit?

- La festivaluri, unde ea venea în calitate de invitată de onoare, iar eu în calitate de concurentă. Ascultându-mă la câteva festivaluri, mi-a propus să vin la “Ciocârlia”, unde aveau un loc de cântăreţ pentru zona Olteniei.

- E ceva să te remarce Maria Ciobanu!

- N-am crezut că mi se întâmpla aşa ceva şi am întrebat-o: “Ce să fac eu acolo?” Mi-a răspuns că trebuie să cânt. Am întrebat-o cine mai e acolo şi, când mi-a răspuns, am fost şocată. Niciodată nu mi-am închipuit că o să stau de vorbă cu Maria Ciobanu, pe care eu o divinizam, căreia îi cântam cântecele, şi tocmai ea să-mi propună să viu la Ansamblul “Ciocârlia”. Soarta îţi oferă astfel de surprize, ca aceea de a ajunge prietenă cu Maria Ciobanu.

- Şi ea a avut un început greu!

- Eu am avut o copilărie fericită faţă de ea.

- Erau şi alte vremuri în copilăria Mariei Ciobanu!

- În ceea ce mă priveşte, când am venit în Bucureşti, nu m-am putut acomoda.

- Cu oraşul?

- Cu tot. Am văzut cum era o activitate profesionistă. Mă mustra îngrozitor conştiinţa, pentru că cineva mi-a acordat încredere şi eu trebuia să mă descurc. Responsabilităţile erau foarte mari, iar eu trebuia să fac ce făceau şi ceilalţi din ansamblu, adică mari artişti ca Maria Butaciu-Dragu, Mioara Velicu, Benone Sinulescu, Simion Pop, Irina Login, Maria Păunescu, Ion Dolănescu, Angela Moldovan, Aurelia Fătu-Răduţu.

Ca dirijori, erau maestrul Constantin Arvinte şi Ion Ivanovici. Mă gândeam mereu la ce am de făcut. Ori mă ridic la nivelul lor, ori plec! În rest, stăteam la căminul Ministrului de Interne. Nu ştiam cum să ajung, nu ştiam cu ce autobuz trebuie să merg. Mult timp am mers pe linia de tramvai, pe jos, pentru că-mi era teamă că mă rătăcesc. La un moment dat, m-am dus şi am spus că eu plec acasă. Toţi au stat de vorbă cu mine, au vrut să mă ajute şi am rămas. Oricum, toţi mă primiseră extraordinar de bine.Venisem printr-un concurs şi aveam recomandarea Mariei Ciobanu.

- N-a zis nimeni “Bine, pleacă!”

- Nici vorbă! Am rămas, din 1987! Am ajuns acum la statutul de director, de un an de zile.

- Cum s-a întâmplat?

- Aveam o datorie morală faţă de brandul “Ciocârlia”, faţă de oamenii de aici. Avem datoria morală s-o transmitem mai departe la fel cum am primit-o. Eu nu sunt genul care stă şi se uită, ci mă implic. Vreau să rămână ceva după noi. Funcţiile sunt trecătoare, dar vreau să las ceva ansamblului.

- E o evoluţie spectaculoasă de la fata speriată de la ţară!

- Între timp, am ajuns şi ofiţer de poliţie. Dar ceea ce-mi este mai drag este tot cântecul. N-am voie să stau pe loc, să mă plâng că sunt obosită. O să vină vremea când o să stau. Acum am energia să fac ca lucrurile să meargă.

- Sunteţi o femeie cu voinţă puternică!

- Se întâmplă să mai cad, dar mă ridic şi merg mai departe.

- Ce lucruri v-au marcat creşterea ca artist?

- Primul lucru care mi-a marcat viaţa artistică a fost angajarea într-un ansamblu, în 1983.

- Ce cântaţi pe vremea aceea?

- Cântam cântecele Mariei Ciobanu, Mariei Lătăreţu, Mariei Cornescu, dar, fără să-mi spună cineva, aveam şi ideea că trebuie să fac şi eu ceva. Îmi cream cântece, toate stările mele le puneam în versuri şi le cântam. Nu realizam prea bine ce fac, dar simţeam nevoia  să creez. Erau lucruri care veneau din instinct. La “Floarea din gradină” m-am dus cu cântece făcute de mine. Toate înregistrările din Radio sunt cu creaţiile mele. Nu erau lucruri trecătoare, ci cântece care au rămas. Cântecul “Şase pui de prepeliţă” este cântecul care m-a consacrat.

“Foaie verde, lămîiţă,

Şase pui de prepeliţă

Au plecat după grăunţe,

Pentru a lor măiculiţă.”

sau

“Foaie verde de dudău,

Oltule, pe malul tău,

Am crescut mare şi eu,

Am crescut, m-am făcut mare,

Cum creşte floarea sub soare.”

- Versurile sunt de inspiraţie folclorică, evident!

- Păstrând filonul folcloric, am încercat să vin în întâmpinarea publicului. Şi astăzi preiau cântecele din vatra satului, dar le aduc către publicul de azi. Dorul de mamă, cătănia, dragostea, toată lumea le cântă, sunt ale tuturor. Depinde cum le spui.

- Asta e nota personală a artistului?

- Îmi place să mă identific cu publicul. Îmi pun întrebarea “Cineva trăieşte ce trăiesc eu?”. E important să fii pe aceeaşi lungime de undă.

- Statutul de poliţist v-a schimbat viaţa?

- Nici gând! Primul punct comun este disciplina, apoi corectitudinea.

- Cum şi-a găsit fericirea, dragostea, fătuca speriată care a venit de la Olt?

- Stăteam pe hol, la cămin, într-un fotoliu, şi am văzut un băiat care vroia să dea un telefon, iar aparatul îi mânca fisele. Aşa am intrat în vorbă şi suntem împreună şi azi.

- Aveţi moştenitori artistici?

- Băiatul meu nu are talent la cântat. Îi place muzica, dar să asculte, nu să cânte. Am diplomă cu “Cea mai bună mamă”. Când era mic, mi-a zis “Mămico, tu eşti Dumnezeul meu!”.

- Ce l-a inspirat?

- Nu ştiu prea bine, cred că dragostea mea faţă de el.

- Aţi avut, de-a lungul timpului, mii de spectacole.Ce v-a rămas mai bine în minte?

- Pe vremuri, când aveam spectacole cu cei din garda veche, era extraordinar. Aveam câte 2-3 spectacole pe zi, dar nu le simţeam, nu oboseam. Era o atmosferă de familie, pe care aş vrea să o păstrăm şi azi. Asta încerc să fac eu ca director al ansamblului “Ciocârlia”.

Dana Medar

Când Doina Mirea a invitat-o la emisiunea “Casa Etno-i primitoare”, Steliana a venit cu prietena Valeria Arnăutu, care ne-a povestit cum s-au cunoscut.

“Prin anii ‘95-’96, la Muzeul Satului, m-am întâlnit cu Steliana la un eveniment, era Întâlnirea Fiilor Gorjului. Eu eram la începuturile mele în televiziune şi căutam interpreţi frumoşi şi talentaţi, iar Steliana îndeplinea toate criteriile. Tocmai lansase cântecul “Şase pui de prepeliţă”, care avea mare succes. Cred că promovarea e cheia succesului, iar Steliana avea toate datele necesare pentru a ajunge la succes. Trebuia doar promovată, şi asta am făcut. Mi-au plăcut vocea ei, interpretarea, trăirea, dar şi textul cântecului, care avea un mesaj, nu erau doar vorbe înşirate. De atunci, am rămas prietene.”

Toata lumea il stie drept Jul. In traditia româneasca a tandemurilor comice, Jul si Puiu au devenit “un nume”, chiar daca fiecare are si alte proiecte, in afara de cele comune. Emisiunea “Cucurigii” de la Etno Tv le-a accentuat renumele. De curând, Jul s-a apucat si de bucatareala, preluând emisiunea “Bucataria Etno”. De ce a fost tentat de acest proiect?..

- Ce amintiri din copilarie ai, legate de mâncare?

- Eu sunt nascut si crescut la tara, in comuna Petrachioaia, la 20km de Bucuresti. Parintii mei plecau la câmp, la munca, iar eu ramâneam singur acasa si trebuia sa-mi fac de mâncare. Cea mai mâncata “mâncare” era “oua cu rosii si cu brânza”.

- Câti ani aveai pe vremea aia?

- Aveam vreo 9-10 ani, când faceam asta. Mama imi lasa de mâncare, dar mie imi placeau ouale prajite. Mama imi spunea mereu “Iar ti-ai prajit oua”, iar eu nu intelegeam de unde stie. Numai ca eu lasam tigaia nespalata, ma grabeam sa ma duc la joaca. Imi spunea “nu mai mânca oua de rata, ca-ti fac rau”. Citisem eu prin ziare ca, daca manânci mai mult de 2 oua nu e bine, dar eu mâncam 2, asa ca trebuia sa fie bine. Eu as fi mâncat si 10!

- Ce-ti placea din ce gatea mama ta?

- Când eram copil, nu mâncam decât ce gatea mama. Daca ma duceam in alta parte, nu mâncam nimic. Facea mama nisste ciorbe extraordinare, batute cu oua, taranesti!

- Iar oua!

- Pai, da, ca-mi plac. Dupa ciorbe, mai facea o mâncare de gutui grozava, toamna-iarna. Imi placea tot ce facea mama dulce, tot felul de prajituri, cornulete, cozonaci. Ca orice copil, când facea cozonac, mâncam doar rahatul.

- Nu mâncai si aluat necopt? Eu asa faceam!

- Il mâncam pe ala de la clatite! Era ca o smântâna. Când eram copil, mâncam, vorba domnului Florin Condurateanu, mâncam rosiile direct din tufa. O stergeam un pic si o mâncam. Acum trebuie spalata cu multa apa, si nici nu mai are gustul ala.

- Ce o rogi pe mama ta sa-ti gateasca acum?

- Acum imi gateste nevasta. Eu stau la casa, foarte aproape de parintii mei, in aceeasi curte, dar fiecare cu gospodaria lui, asa ca manânc destul de des la mama. De sarbatori, la aniversari, in septembrie, de ziua ei, de câte ori gateste ceva ce stie ca-mi place. Face cei 10 metri care ne despart si-mi aduce. Stie ca, daca a facut placinta cu dovleac, imi miroase si, daca nu-mi aduce, fac scandal. Mama face mielul la cuptor, de Paste, foarte bun, cu un sos special.

- Inteleg ca de la ea ai invatat sa gatesti!

- Am invatat si de la ea, dar, la un moment dat al vietii mele, m-am si intersectat cu meseria de bucatar. Când eram in armata, prin anii ‘80, eram bucatarul familiei Ceausescu. Ii faceam mâncare lui Ilie Ceausescu, dar si generalului Petriceanu, seful Clubului Dinamo, pentru ca am facut armata la Clubul Dinamo, unde faceam sport de performanta.

- Ce sport?

- Caiac-canoe.

- De la sport de performanta la bucatarie?

- Am facut cursuri de bucatarie, de alimentatie publica, asa ca am ramas cu ceva de acolo. Bine, imi si place, pentru mine nu e o corvoada. Daca nu e nevasta mea acasa, fac imediat ceva de mâncare. Am invatat si eu de la ea, dar si ea a mai invatat câte ceva de la mine. Când vin acasa de la filmari, de la castinguri, iar ea e plecata sau face alta treaba, ma uit in frigider, vad ce avem si, tac-pac, fac repede ceva de mâncare. Sotia mea e tehnolog in alimentatie publica si face numai minunatii. Cine a venit pe la noi, nu mai uita ce prajituri a mâncat. I-am spus, acum câteva zile, ca mi-ar placea niste placinta cu mere, cu stafide si cu scortisoara. Si-a cumparat de toate sa-mi faca placinta in week-end.

Mai face nevasta-mea un cozonac foarte bun. Am experimentat, amândoi, o luna, o reteta de cozonac. Am stricat multa faina. Masuram totul si scriam. In momentul când am nimerit formula cea mai buna, am scris-o si o pastreaza nevasta-mea cu sfintenie, n-o dam la nimeni. Am iesit un aluat pufos, care nu mai are nevoie de nicio umplutura, asa e de bun.

-Iti place sa improvizezi?

- Da, normal. Bucataria moderna nu mai respecta chiar ad literam o reteta. Fiecare gateste dupa gust. Totul e sa stii cum sa combini diferite arome. E o arta! De aia francezii isi decoreaza marii bucatari cu Legiunea de Onoare. Ma uitam la un documentar, zilele trecute, pentru ca ma uit la toate emisiunile de bucatarie, pe toate posturile. In documentarul respectiv, era vorba despre un anunt, pe care l-a dat Regina Elisabeta, ca angajeaza bucatar personal. S-a dat concurs. Ce m-a frapat pe mine a fost ca la concurs putea sa vina orice om, indiferent de scoala pe care a facut-o, de meseria pe care o are. Nu trebuia sa ai nu stiu ce cursuri facute la Paris sau la Montpellier. Ca sa vezi ce inseamna democratia, a câstigat concursul un tip autodidact, care nu a facut niciun curs de bucatarie. O astfel de atitudine face ca lucrurile sa mearga inainte.

Eu, de exemplu, iau putina mâncare pe deget când gust. S-a demonstrat ca, atunci când folosesti o lingura, asa cum te invata la scoala, metalul altereaza gustul. N-am invatat asta la scoala!

- Nu e intâmplator ca ai ajuns la emisiunea asta!

- De când am venit la Etno Tv, am facut un format de emisiune de bucatarie, pe care o denumisem “Ca sarea `n bucate”. N-am facut emisiunea atunci, iar cum ideile circula in univers, am vazut ca, de câteva luni, la TVR, e o emisiune care se numeste “Ca sarea `n bucate”. Formatul, il mai am, e facut special pentru Etno TV, asa ca inca putem sa-l facem, chiar si cu alt titlu.

- Deocamdata, faci, cu succes, acest format!

- Da, pentru ca bucataria româneasca trebuie promovata. Am vazut restaurante, care spun ca au specialitati românesti, iar pe lista de bucate gasesti tot felul de denumiri frantuzesti. La Caragiale, personajele mâncau mici si friptura la gratar, nu vol-au-vent.

- In week end-ul asta, manânci placinta cu mere! Norocosule!

- Abia astept!

Dana Medar

“M-am născut în satul Vâlcele, comuna Tismana, judeţul Gorj, la 4km de Hobiţa, satul natal al lui Brâncuşi”, îşi începe Polina Manoilă povestea unei cariere impresionante. A început să cânte încă de la 14 ani, primul spectacol desfăşurându-se la Cooperativa “Arta Casnică” din Tismana.

“Pe atunci, lucram la covoare olteneşti şi din mâna mea au plecat foarte multe la export. În timp ce lucram la război, cântam de focul lui tata, care se stinsese din viaţă cu puţin timp în urmă. Cei de la cooperativă m-au auzit şi aşa m-au luat la formaţia artistică”, ne-a povestit artista. Modelele copilăriei sale artistice au fost Maria Lătăreţu, dar şi mama, sora sa şi femeile din satul natal, care cântau foarte frumos.

Maria Lătăreţu i-a permis să-i cânte melodiile

“Întâlnirea care mi-a marcat întreaga carieră a fost cea cu marea noastră interpretă Maria Lătăreţu. În anul 1962, intram, pentru prima dată, pe porţile Radiodifuziunii Române şi, chiar din prima zi, am dat nas în nas, cum se spune, cu dumneaei, iar fratele meu, Constantin Manoilă (care, de altfel, m-a şi adus la Bucureşti), care o cunoştea foarte bine, a fost cel care m-a prezentat.

Dumneaei s-a uitat cu gingăşie la mine, m-a mângâiat pe păr, m-a felicitat pentru alegerea făcută şi mi-a spus că pot cânta, oricând, oricare dintre cântecele dumneaei. De altfel, în memoriile lăsate de dumneaei, Maria Lătăreţu m-a considerat copilul ei de suflet, iar primul cântec înregistrat de mine la Radiodifuziunea Română a fost o melodie din repertoriul ei – “Cireşule, frunză rară”, ne-a explicat Polina Manoilă.

Angajată la Ansamblul Armatei, cu dispensă de vârstă

După ce a sosit la Bucureşti, timp de un an de zile a activat la Ansamblul UTC-ului şi la Casa de Cultură “Nicolae Bălcescu”. “La Ansamblul UTC-ului, am avut onoarea şi bucuria să cânt cu cel mai mare dirijor, cu Ionel Budişteanu. Am fost tare emoţionată când, după câteva cântece, mi-a zis “Taică, tu ai viitor!”. Eu venisem cu hăulitele din Gorj. După Maria Lătăreţu, eram singura care cântam această muzică aparte.

Apoi, la nici doi ani de la venirea mea în Bucureşti, am reuşit să mă angajez ca profesionistă la Ansamblul “Doina Armatei”, unde am activat timp de 35 de ani. Aveam 16 ani când m-am prezentat la concurs. Am cântat o hăulită, le-a plăcut, m-au chemat şi a doua zi.

Maestrul Dinu Stelian m-a mângaiat pe cap şi mi-a spus: “Ce mă fac cu tine, măi fată, eşti prea mică, nu am voie să te angajez…”. Eu am început să plâng, iar el mi-a spus să stau liniştită, că e imposibil să nu găsească o soluţie. Şi m-a angajat, până la urmă, cu dispensă de vârstă”, îşi aminteşte, emoţionată, artista.  Până în prezent, a realizat 16 albume. Pe lângă acestea, mai are peste 250 de cântece înregistrateîla Radio, unele fiind în Fonoteca de Aur.

“Folclorul a fost marginalizat din nevoia de rating”

Cele mai mari succese, pe plan profesional, au fost faptul că a avut ocazia – în calitate de membră a Ansamblului “Doina” al Armatei – să cânte pentru toţi marii preşedinţi de stat care ne-au vizitat ţara, dar şi faptul că, de-a lungul timpului, a fost laureată a mai multor festivaluri naţionale şi internaţionale, recompensată cu nenumărate medalii (“Meritul Cultural”, “Onoarea Armatei”, Premiul “România Mare” etc.).

“Pe plan familial, cea mai mare realizare este fiica mea”, ne-a spus Polina Manoilă. Cât despre folclor, zice că “acum, după părerea mea, folclorul a fost marginalizat şi masacrat în fel şi chip, din nevoia de rating şi de câştig imediat, dar sper că, până la urmă, lucrurile se vor schimba, căci folclorul este cel care ne ţine vii tradiţiile, obiceiurile, care ne aminteşte de poporul minunat din care ne tragem (în ciuda atâtor lucruri îngrozitoare care se spun şi se scriu despre noi).

Folclorul este cel care ne “trage” înapoi, iar şi iar, către locurile natale, indiferent de meleagurile pe care am ales să trăim şi să ne facem un rost”.

Melodia favorită

“Jiule, pe malul tău”

Of, of, Jiule, pe malul tău,

Aici am crescut şi eu,

Şi-am băut izvorul tău,

De mi-e drag neicuţ-al meu.

Of, of, Jiule, pe lunca ta,

Eu mă văd cu neicuţa,

Pe câmpul cu floricele.

Şi să-ţi facem din ele

O coroniţă din flori,

Culese de noi în zori,

Să o porţi în sărbători.

Vlad Alexandru

Rodica Mitran povesteşte că a început să cânte încă din copilărie, dar debutul profesional şi l-a făcut la 18 ani. “Am participat la un concurs pentru postul de solist vocal la Orchestra “Vâlceana”. Au fost peste 50 de concurenţi, dar eu am fost cea aleasă. Au urmat concertele şi iniţierea mea ca solist profesionist.

Şi, ca o întâmplare hazlie, la primul meu spectacol, susţinut la Cinematograful Cozia din staţiunea Căciulata, de atâta emoţie, m-am împiedicat şi am căzut, chiar în momentul când urma să urc pe scenă. Bineînţeles că prezentatorul a intervenit şi a salvat situaţia, iar publicul m-a susţinut şi încurajat prin aplauze”, ne-a povestit artista din Râmnicu Vâlcea.

Are un singur regret profesional

Modele copilărie au fost Maria Lătăreţu, Filofteia Lăcătuşu şi Maria Apostol, dar, din păcate, spune că nu a apucat să cânte cu niciuna dintre ele pe aceeaşi scenă. “Din nefericire pentru mine, cu niciuna dintre aceste mari artiste nu am cântat pe scenă, din motive lesne de înţeles, dar am avut privilegiul să cânt lângă alte nume mari ale muzicii populare româneşti, ca Irina Loghin, Maria Ciobanu, Sofia Vicoveanca şi regretatul Ion Dolănescu, de a cărui apreciere şi susţinere m-am bucurat”, ne-a povestit Rodica Mitran.

Acum are peste 25 de ani de carieră, din care 15 ani ca solistă la “Rapsodia Vâlceană” a Consiliului Judeţean Vâlcea. Cu toate acestea, artista este de părere că succesul cel mare nu a sosit, încă. “Când spun asta, mă gândesc la semnalele primite de la admiratorii mei, în mod special după apariţia celui mai nou album al meu, “Să-mi trăiască ce iubesc”.

Are un nepoţel de doi ani

Cât despre familie, Rodica Mitran spune că se simte împlinită. “Cea mai mare bucurie a mea sunt fetele, iar mai nou nepoţelul meu, de numai doi anişori, Alexandru. Cel mai important lucru este faptul că alături de soţul meu mă simt împlinită şi fericită. Mă bucur de linişte şi armonie, de dragostea cu care mă înconjor, de fiecare dată când sunt cu ai mei”, ne-a spus interpreta.

Mesaj pentru admiratorii muzicii populare

“Folclorul nostru nu numai că este sublim, dar te face să înţelegi totul. Folclorul e melodios, duios, ironic, vesel ,drag. Pentru toţi cei care iubesc muzica populară şi, în special, pentru admiratorii mei, tot respectul şi preţuirea mea. Nu uitaţi că “Dragostea face minuni şi uneşte oameni buni”.

Melodia mea de suflet este “Dragostea face minuni”, care trezeşte în cel care o ascultă cele mai curate sentimente pe care le poate trăi un om. Este o melodie sensibilă, pentru suflete sensibile şi, în mod special, pentru cei care încă mai cred că “dragostea face minuni”.

Dragostea face minuni

Şi uneşte oameni buni.

Dragostea e-n tot ce crezi,

Numai dacă ştii s-o vezi.

Dragostea e peste tot,

Numai că unii n-o văd,

N-au timp şi nici ochi să vadă,

Dragostea ce poa’ să facă.

Dragostea e într-o floare,

Într-un răsărit de soare,

În licărul ochilor,

În glasul copiilor.

Dragostea îţi dă blândeţe,

Sufletului frumuseţe,

Viaţa noastră e mai bună,

Când dragostea ne-mpreună.

Vlad Alexandru

Peste 40 de albume

Se spune că o copilărie fără bunici e cel mai trist lucru cu putinţă. Călin Crişan a avut parte de ceea ce se poate numi “instituţia bunicii”. Ea a fost cea care i-a răspuns la primele întrebări, l-a învăţat prima rugăciune, apoi l-a iniţiat în tainele sfintei Biblii, însoţindu-l pe parcursul vieţii şi rămânând lângă el, ca un înger păzitor. Dar nu numai atât.

Tot bunica a fost cea datorită căreia a ajuns un mare cântăreţ. “Prima melodie pe care am cântat-o s-a numit simplu, “Bunica n-a avut şcoală”. Aveam 17-18 ani, când am scris-o, şi începusem să cânt cu vreo doi ani în urmă. A avut un succes imens şi am scos imediat şi prima casetă. Bunica mi-a purtat noroc, a fost şi este îngerul meu păzitor. Ea m-a crescut să fiu cinstit în viaţă, să nu mint.

Ei nu-i plăcea să audă vreo minciună din gura mea, iar atunci când mai greşeam, primeam poate cea mai grea pedeapsă – nu mai aveam voie să mă joc”, îşi aminteşte Călin Crişan. A urmat şcoala populară de artă, la Timişoara, la clasa celebrei profesoare Vetuţa Merticariu, şi a absolvit secţia canto cu brio. Crede că ar trebui să socotească mai multe zile şi nici atunci n-ar şti exact numărul melodiilor scoase până acum. “Succesul răsunător a venit însă la 21 de ani, când am simţit că am prins rădăcini şi am început să cânt prin ţară. De atunci şi până în acest moment, trăiesc pentru publicul meu.

Cred că oamenii mă iubesc pentru că le dau doar muzică bună, care să ajungă la inima lor. Dovadă stau şi cele 40 şi ceva de albume, scoase până în prezent”, mărturiseşte Călin Crişan.

Călin Crişan Ionuţ, minunea mult aşteptată

Dragostea. Ea ne face să simţim atingerea îngerilor, dar şi focul iadului. Ea ne face să zburăm deasupra norilor sau să suferim. Când a cunoscut-o pe cea care i-a devenit soţie, Călin a ştiut că este o binecuvântare dată de Dumnezeu.

Acum, când a aflat că va deveni tată, bucuria nu cunoaşte limite. “În viaţa asta faci multe lucruri, dar familia e, cu siguranţă, cel mai important. Acum sunt poate cel mai fericit om din lume, pentru că voi deveni tată. Când soţia mea mi-a spus că e însărcinată, nu-mi venea să cred.” Bebeluşul, care va veni pe lume la sfârşitul anului, ca un adevărat dar ceresc, va purta numele Călin Crişan Ionuţ.

“Număr zilele până îmi voi ţine băiatul în braţe. Copilul mi-a schimbat viaţa radical. Deocamdată sunt reţinut, cred că nu conştientizez încă ce se întâmplă, dar sunt foarte fericit, pentru că sunt unchiul unei fetiţe superbe, fiica fratelui meu. Am aranjat camera copilului şi am tapetat pereţii cu scene din desene animate, iar soţia mea i-a cumpărat un dulap mare plin cu hăinuţe.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, botezul îl vom face la sfârşitul lunii ianuarie – începutul lui februarie, iar naşii băiatului meu vor fi naşii noştri de cununie, Marius şi Monica Rogojan. Petrecerea de botez va fi în restaurantul unde am făcut noi nunta”, spune mândru Călin Crişan.

Ce-şi doreşte acum? “Sunt un om împlinit şi un artist iubit. Ce mi-aş mai putea dori, decât să am băiatul sănătos, să-mi fie familia sănătoasă şi să mă lase Dumnezeu să cânt toată viaţa mea!” Deşi, ar mai vrea ceva… Din când în când, să poată avea puţin timp liber, să se retragă în garaj, unde şi-a pus o masă de tenis, şi să se relaxeze. Că tare-i mai place…

Adina Teodorescu

Anghelina Timiş Lungu ne-a spus, cu modestie, că moşteneşte talentul de la mama ei. “Mămuca avea un glas deosebit şi cânta foarte frumos. Eu nu pot să cânt aşa frumos şi e păcat că ea nu a fost descoperită de specialişti înainte de a se stinge. De la ea am cules şi a am învăţat foarte multe cântece şi doine populare. Apoi am cutreierat singură satele Maramureşului, pentru a descoperi noi melodii”, ne-a povestit artista. A debutat pe scenă într-un spectacol dedicat elevilor, “Pe drumul de glorii”, unde a obţinut premiul I. Primul festival major la care a participat a fost la Costeşti, judeţul Hunedoara, pe care l-a şi câştigat.

Maramureşeanca are un idol din Bucovina

Anghelina Timiş Lungu provine din zona folclorică a Maramureşului, oraşul Borşa, dar are un idol din cu totul altă zonă a României. “O să vi se pară ciudat, dar modelul meu, de când eram mică, a fost şi este Sofia Vicoveanca. Am fost împreună la multe spectacole şi am stat mult de vorbă, dar m-a uimit mereu modestia dumneaei. Îmi spunea că emoţiile nu au părăsit-o niciodată şi mereu intră cu sfială pe scenă, în faţa publicului.

Mie îmi mai este dragă dintr-un motiv. Seamănă foarte mult cu mămuca mea, care a plecat foarte tânără, din lumea cu dor în cea fără de dor, lăsând dorul în sufletele noastre de copii”, ne-a explicat artista. Mai spune că, de-a lungul timpului, a mai avut şi alte modele de cântec, printre care Victoriţa Darvai, Titiana Mihali, care era din aceeaşi localitate cu ea, şi Valeria Peter Predescu, care i-a devenit o bună prietenă.

Aplaudată în picioare de Victoriţa Darvai

Din concertele susţinute alături de aceşti mari cântăreţi nu puteau lipsi şi amintirile. “Doamna Victoriţa Darvai, fiind invitate la spectacolul concurs “Florea din Grădină”, m-a auzit interpretând unul dintre cântecele dumneaiei, “Câtu-i Maramureşul”.

I-a plăcut atât de mult interpretarea, încât s-a ridicat în picioare şi a început să aplaude, şi, odată cu ea, toată sala. Pentru mine, a fost un moment deosebit. De asemenea, îmi amintesc de Titiana Mihali, cu care am avut un turneu, cu puţin timp înainte de a se stinge. Titiana dârdâia de frig în culise, iar eu am rugat-o să o ţin în braţe, ca să se încălzească.

Apoi, multă vreme după ce a plecat dintre noi, eu am avut senzaţia că o simt lângă mine”, ne-a povestit Aghelina Timiş Lungu. Până acum, artista a lansat cinci albume de muzică populară şi trei LP-uri, iar pentru anul viitor pregăteşte lansarea a încă două CD-uri şi chiar a unei cărţi. “Nu am lansat multe CD-uri, deşi am foarte multe cântece înregistrate. Averea mea e alcătuită din benzile şi înscrierile cu folclor, cules de mine”, ne-a explicat artista. Tot ea a înfiinţat un ansamblu de copii, “Anghelina”, cu care a avut mai multe turnee în ţară, dar şi în Italia.

“În Italia am cântat, cu acest ansamblu, muzică religioasă, în bisericile catolice, iar lumea practic plângea”, ne-a povestit Anghelina Timiş Lungu. Cât despre muzica populară, artista spune că “fără ea m-aş ofili. Nu m-am gândit să renunţ nici în cele mai negre momente ale vieţii. Nici atunci când mama mea a murit, nici atunci când tatăl meu a trecut în nefiinţă şi nici de curând, când jumătatea vieţii mele, soţul meu, Liviu Lungu, a trecut în lumea celor drepţi”, ne-a spus în încheiere Anghelina Timiş Lungu.

Melodia care i-a adus cel mai mare succes este “Rupt-o boii jugu-n tri”

Rupt-o boii jugu-n tri,

Coborând dealul obcinii.

Măi, mândrule, spune-mi tu,

De ce ţi s-a rupt jugu,

Că jugu-i tras de boi

Şi noi n-am fi amândoi.

Boii trag şi jugu apasă

Şi duşmanii nu mă lasă,

Că duşmanii mă pândesc,

Să vadă de ce te-ntâlnesc,

Dar eu în ciudă le-oi face,

Cu tine m-oi mărita.

Mirela Petruş

S-a născut în comuna giurgiuveană Găujani şi, în 1988, a absolvit Liceul de Artă “George Enescu” din Bucureşti. “Am interpretat cântece din zona Vlaşca-Teleorman până când m-am căsătorit şi m-am mutat la Bistriţa Năsăud, soţul meu fiind ardelean.

Am fost obligată de împrejurări să-mi schimb repertoriul şi, cu timpul, chiar am adoptat stilul local şi am ajuns să-l îndrăgesc”, ne-a povestit Mirela Petruş. În copilărie, artista a fost impresionată de momentul când l-a cunoscut pe marele Ion Dolănescu. “Era prima mea apariţie pe scenă, la Ateneul Român, alături de colegii de canto din liceu. Acolo l-am cunoscut pe maestrul Ion Dolănescu şi am rămas impresionată de lejeritatea cu care ne vorbea, parcă am fi fost egali în vârstă şi talent”, ne-a povestit artista.

Cinci albume, compuse împreună cu soţul ei

Acum, la peste 20 de ani de la primul spectacol, Mirela Petruş face parte din Ansamblul “Dor Românesc” al Centrului pentru Cultură Bistriţa – Năsăud şi are cinci albume. “Cele mai multe melodii, le-am compus împreună cu soţul meu, care este, la rândul său, un muzician profesionist. Am încercat să respectăm stilul zonei şi să fim cât mai aproape de autentic. Totuşi, cea mai mare realizare profesională este prezenţa în cadrul ansamblului din Bistriţa”, ne-a spus Mirela Petruş.

Cel mai interesant turneu a fost în Irak

De-a lungul carierei, artista a avut şi multe turnee, dar cel mai interesant rămâne unul făcut în urmă cu cinci ani. “Cea mai interesantă şi de neuitat deplasare în străinătate a fost în decembrie 2004, când, împreună cu un grup de colindători de la Cercul Militar Bistriţa, am fost în Irak. Acolo, erau în misiune soldaţii noştri din Bistriţa. Ne-au primit ca pe cel mai frumos dar din viaţa lor şi noi, la rândul nostru, am cântat şi am colindat din tot sufletul, pentru ei.

Cred că orice fotomodel din lume ar fi fost invidios pe noi, pentru că am făcut sute de fotografii şi am dat tot atâtea autografe. Păstrez multe amintiri de atunci, dar un petic de tricolor, primit de la infanteriştii bistriţeni, mă emoţionează cel mai mult”, povesteşte artista din Bistriţa.

“Muzica populară are grijă de sufletul omului. Ea ne însoţeşte în toate etapele vieţii noastre, la bucurie şi la necaz. De aceea avem obligaţia să fim foarte atenţi la ce cântăm, pentru că lumea aşteaptă de la noi să prindem în cântecele noastre tot ceea ce ei vor să găsească”.

Omule, în viaţa ta

Omule, în viaţa ta, fă ce-ţi cere inima,

Până stai să te gândeşti,

Trec anii şi-mbătrâneşti.

De-aia, să-ţi petreci viaţa,

Că nimeni nu îţi dă alta.

Tinereţea şi-ai tăi ani,

Nu-i poţi cumpăra cu bani.

Cât de mulţi bani poţi să strângi,

Tot c-o lingură mănânci.

Reprezentând zona Maramureşului, soţii Rednic au ajuns la inimile românilor prin naturaleţea şi bucuria interpretării, prin mândria cu care poartă costumele tradiţionale zonei, dar şi prin veselia pe care o emană, indiferent de greutăţi. Mândri la vorbă şi la port, Cornelia şi Lupu formează o familie reuşită, care a ştiut să fie unită şi în faţa bucuriilor, dar şi necazurilor…

Au mizat pe seriozitate, pe talent, multă muncă, perseverenţă şi au mers pe mâna publicului şi a specialiştilor ce studiază folclorul şi tradiţiile populare româneşti, aceştia creditându-i din start. “Publicul alege şi apreciază calitatea”, mărturisesc cei doi solişti. Cornelia şi Lupu Rednic formează un cuplu specific zonei Maramureşului, de pe Valea Izei, mânuind cu dibăcie, pentru acompaniament, celebrele instrumente zongora şi cetera. Fraţii Petreuş au reprezentat un model demn de urmat pentru ei. Lupu, originar din comuna Şieu, a început să cânte la vioară la 14 ani, când a cumpărat, de la un vecin, o zongoră şi o ceteră (o chitară şi o vioară).

“Mergeam ceteraş pe la nunţi, dar am fost şi stegar, adică domnişor de onoare, cum se spune pe la oraş, şi călăreţ, mergând ţanţoş nevoie mare! Eram tare vesălos ca nuntaş!”, îşi aminteşte Lupu zâmbind.

Pe Cornelia a întâlnit-o pe când era bucătar-ospătar, fiind coleg de serviciu cu viitoarea soacră. S-au întâlnit, s-au plăcut din prima clipă şi, după opt luni de zile, în care s-au cunoscut şi mai bine, în 1992 s-au căsătorit. În 1993, au participat la primul lor festival de folclor, “Alină-te, dor, alină” de la Cicârlău, obţinând premiul special al juriului.

Au urmat Festivalul Naţional de Folclor “Cândrelul” din Sibiu şi trofeul concursului “Floarea de stâncă” de la Câmpulung Muscel. Toate momentele din cariera lor sunt foarte importante, deoarece pe toate le-au simţit la intensitate maximă. Au fost multe greutăţi, pe care le-au trecut doar fiindcă sunt o familie foarte sudată, alături de părinţii lor.

Cel mai greu moment, poate, a fost când, imediat după căsătorie, nu lucrau nici el, nici părinţii Corneliei. Au pus pe primul plan familia şi, prin muncă, răbdare şi credinţă, au reuşit să treacă cu bine peste acel impas. În 1995, Lupu a fost repartizat, prin concurs, la Sighetul Marmaţiei, ca poliţist, absolvent fiind al Şcolii de Poliţie de la Slatina. Deşi părinţii l-au vrut preot, Lupu a vrut să fie poliţist şi şi-a luat în serios atribuţiile de serviciu. Acum trei ani, s-au mutat cu serviciul în Bucureşti şi, chiar dacă s-au obişnuit cu agitaţia Capitalei, spun că Maramureşul este cea mai frumoasă zonă din lume. “Când ajungem acolo, parcă avem aer, iar cer aşa de albastru şi frumos nu există nicăieri. Nu ne vom putea rupe niciodată de Maramureş”, mărturisesc ei.

Pentru că-i caracterizează perseverenţa, cei doi artişti continuă să înveţe. Cornelia este licenţiată în Psihologie şi Asistenţă Socială, iar Lupu este absolvent al Facultăţii de Management de la Universitatea de Vest din Timişoara, având şi un master în “Managementul instituţiilor de cultură”. “Vreau să mă înscriu şi la doctorat, în toamnă”, spune Lupu. Ba, mai mult, cei doi solişti sunt tentaţi să scrie o carte, care să se numească “Managementul carierei noastre”, pentru că, spun ei, ştiu să-şi facă singuri un management foarte bun şi vor să împărtăşească din experienţa lor şi altora.

Cele trei albume de muzică populară scoase pe piaţă, “Care frunză pică jos”, “Să trăia’ pretinii mei” şi „Mândruţă cu ochi de mură”, sunt cel mai bun argument în acest sens. La acestea se adaugă pasiunea Corneliei pentru muzica uşoară, dar şi pentru cea armânească, concretizată în albumele “Mi-e dor” şi “Ascultâ-mi gione armân”, unde cântă alături de Gigi Sima şi formaţia “Pindu”.

Cel mai bun antrenament artistic îl reprezintă nunţile, petrecerile private şi spectacolele live pe care le susţin. Şi nu sunt puţine, spun cei doi interpreţi. Parcurg peste 150.000km anual, prin ţară şi peste hotare, unde sunt invitaţi să cânte. Au avut numeroase turnee în toată America, în Germania, Austria, Franţa, Spania, Suedia, Marea Britanie, Irlanda, unde românii îi aşteaptă plângând, vin cu miile să-i vadă şi nu ştiu, care mai de care, cum să-i găzduiască şi ce bunătăţi să le mai pregătească. Soţii Rednic au fost invitaţi chiar să cânte, de Ziua Armatei, în Cehia, unde au fost escortaţi până la ambasadă cu “premergătoare”, ca o adevărată delegaţie.

Tot în Praga au mers la un liceu, unde le-au cântat elevilor şi le-au arătat obiceiuri din folclorul românesc. În Franţa, cei doi solişti i-au cântat, în cadrul unui simpozion, medicului care a descoperit scanner-ul. Au impresionat, dar au fost şi impresionaţi, când medicul le-a cântat melodia “Aşa beu oamenii buni”, din repertoriul Fraţilor Petreuş. Nici în Spania românii nu s-au lăsat mai prejos.

Au cântat, împreună cu soliştii, moldoveneşte, olteneşte şi s-au distrat pe cinste. Nu-i de ici, de colo să auzi 20.000 de oameni cum strigă “Lupii, mă!!!”, formulă inventată şi împământenită de pe vremea când Lupu, “drăcos” din fire, striga cu flăcăii pe la nunţi.

Oameni gospodari, Cornelia şi Lupu Rednic au dorit ca din munca lor să se vadă şi rezultatele. Astfel, ei şi-au investit banii câştigaţi într-o frumoasă “gospodărie cu de toate” la Sighetul Marmaţiei, dar şi într-o casă de producţie proprie, prin care îşi scot pe piaţă albumele sau organizează diferite evenimente prin ţară, fără să epateze, fără să “muşte” tare. Au 17 ani de căsătorie, dar n-au fost niciodată geloşi, pentru că, spun ei, există încredere şi seriozitate.

Nu se plictisesc nicicum unul de altul şi, deşi amândoi au ceva de spus, Cornelia este de părere că “bărbatul trebuie să conducă familia”. Îşi împart sarcinile atât acasă, cât şi în carieră, completându-se foarte bine unul pe celălalt. În timpul liber, preferă să se relaxeze la un grătar, alături de părinţii lor, sau să-şi îngrijească grădina.

Nu prea au timp de alte pasiuni, dar Lupu preferă sportul, fiind un stelist înfocat, iar Cornelia este pasionată de cosmetică şi  coafură, motiv pentru care nici nu prea frecventează saloanele de înfrumuseţare. Se aranjează singură. Chiar şi prietenele îi cer ajutorul.

Din melodiile soţilor Rednic răzbate veselia şi voia bună, ei înşişi fiind oameni simpli, care au pornit de jos, care nu au uitat ce-i omenia şi care au ştiut să urce pe scenă cu zâmbetul pe buze, în ciuda greutăţilor. Acum sunt realizaţi, au o carieră frumoasă şi se gândesc din ce în ce mai mult să-şi mărească familia cu încă un membru. “Avem de toate, asta ne-a mai rămas de făcut”, spune, cu umoru-i caracteristic, Lupu Rednic.

AL

Maria Cârneci

- Povestiţi-ne, vă rog, despre copilărie!

- Am avut o copilărie minunată, care mi-a lăsat amintiri de neuitat. Dovadă stă emoţia pe care o retrăiesc ori de câte ori mă întorc în satul natal. Provin dintr-o familie numeroasă (fiind cea mai mică dintre cei cinci fraţi), modestă, onestă, curată la suflet, cu frica lui Dumnezeu. Părinţii mei erau oameni verticali, cu principii sănătoase, care au constituit un exemplu foarte frumos pentru noi, copiii, stând împreună peste cincizeci de ani, până în momentul în care l-am pierdut pe unul dintre ei. Am fost foarte fericiţi împreună! Eram mulţumiţi cu ceea ce reuşeau ei să ne ofere şi încercam să-i răsplătim prin comportamentul şi dragostea noastră.

- Cum petreceaţi sărbătorile de iarnă?

- Era perioada cea mai frumoasă din an. Familia mea respecta toate sărbătorile creştine ale neamului românesc. Mama gătea mâncărurile tradiţionale, specifice sfintei sărbători de Crăciun. Nouă, copiilor, ne revenea sarcina de a împodobi bradul. În plus, eram responsabili cu năzbâtiile şi cu voia bună. Mergeam la colindat, cu capra, cu sorcova, respectam toate obiceiurile. Au fost vremuri minunate, pe care, am constatat cu uimire şi regret, nu le-am regăsit niciodată.

- Care a fost momentul debutului?

- Cânt de mic copil. În şcoala generală, am participat la toate concursurile de muzică populară care se făceau pe vremea aceea, cu rezultate foarte bune. Dar debutul adevărat a fost participarea la spectacolul-concurs “Floarea din grădină”, organizat de Televiziunea Română. Au urmat imprimările radio, pe care le realizam pentru fonoteca Radiodifuziunii Române. Evoluţia artistică în acea perioadă se realiza cu paşi mici, dar foarte siguri. Trebuia să dovedeşti că eşti un talent deosebit, ca să poţi răzbate. Altfel, nu puteai trece de marile vedete de atunci. Erau comisii atât la muzică, cât şi la texte, fiind acceptate numai cântecele cu un mesaj special.

- Ce reprezintă familia pentru dumneavoastră?

- Pentru mine, familia este sacră. Eu am un cult special pentru familie, ca urmare a educaţiei pe care am primit-o de la părinţii mei. Sunt căsătorită de peste douazeci si cinci de ani cu un om minunat, liniştit, cu o educaţie aleasă şi  cu un bun simţ desăvârşit. Deşi economist de profesie, are înţelepciunea de a înţelege complexitatea vieţii de artist, cu bune şi cu rele. Ne completăm foarte bine, ne respectăm mult şi, mai presus de orice, avem un copil deosebit. Despre fiul nostru, pot spune doar că este lumina ochilor mei.

- Aţi avut diverse colaborări cu colegi de-ai dumneavoastră. Ce urmează?

- Am avut colaborări cu diferiţi colegi, reprezentanţi de marcă, atât ai muzicii populare, cât şi uşoare. Întotdeaua, cei cu care am lucrat au îndeplinit anumite criterii, esenţiale pentru mine. Au fost buni profesionişti, voci deosebite, oameni serioşi, oneşti, adevăraţi prieteni. În această perioadă, pregătesc un album special, pe care sper să-l finalizez până în perioada sărbătorilor. Acesta va fi cadoul meu de Crăciun pentru cei care mă îndrăgesc. Pe acest material discografic, am trei piese de excepţie, cu un mare artist de muzică uşoară. Restul e surpriză!

- Care au fost cele mai hazlii întâmplări pe care le-aţi  trăit pe scenă?

- Sunt foarte multe. Aş putea scrie o carte, cu momente absolut memorabile. Au fost întâmplări frumoase, de suflet, dar şi întâmplări hazlii. Din ultima categorie, o să vă povestesc câteva. Eram într-un spectacol în Oltenia, alături de Maria Dragomiroiu, Ileana Ciuculete şi alţi artişti deosebiţi. Trebuia să intru pe scenă şi am observat că mi s-a înţepenit tocul în podea. Fiind deja prezentată, nu mi-a rămas decât un singur lucru de făcut…să mă prezint cu un singur pantof în faţa publicului. Colegii s-au distrat copios.

- Cum o să petreceţi Crăciunul şi Revelionul?

- Am foarte multe invitaţii pentru filmările de Crăciun şi de Revelion, la diferite posturi de televiziune şi voi fi ocupată cu finalizarea şi promovarea noului meu album. Crăciunul îl vom petrece în familie, iar de Revelion voi cânta în Bucureşti.

Tuturor românilor le doresc tot binele din lume! Un an nou, în care toate visele să vi se împlinească. Şi, mai presus de toate, vă doresc multă sănătate şi fericire!

La mulţi ani!

C.T.