Tatiana Iluca Osiceanu are un sot minunat, care i-a facut o adevarata colectie de costume populare oltenesti si doi fii, Alexandru si Petrisor.

- Când ati facut primii pasi spre cariera muzicala?

- De când eram copil, mi-a placut sa cânt. O faceam din proprie initiativa, ca pe o joaca. Apoi, am studiat la Liceul de Muzica si Arte Plastice din Botosani, iar dupa liceu am fost primita in Ansamblul Profesionist “Rapsozii Botosanilor”.

- Va mai amintiti de un cântec, sau o intâmplare din anii copilariei?

- Mereu ma cocosam pe cuptor si cântam la vioara, ca un greieras, iar mama cu vocea, si, uite-asa, iesea un concert in casa. Mama ma premia cu mâncarea mea preferata, cartofi pe plita.

- Dar sunteti renumita pentru voce!

- Cântam si cu vocea, in special când mergeam in vizite si aveam o melodie indragita: “Ferice de padurar”. Tatal meu, fiind padurar, era firesc sa o cânt cel mai des, dar era si foarte frumoasa, mai ales din glasul unui copil. Apoi, trebuia sa invat si un instrument. Am studiat, in primii ani de scoala, vioara si, suplimentar, pianul.

- Ati avut ocazia sa va remarcati?

- Bineinteles. Chiar la primul meu concert important, am interpretat, la vioara, “Balada” lui Ciprian Porumbescu si, ulterior, am inceput sa cânt doar cu vocea.

- Sunteti moldoveanca, dar stilul muzical preferat este cel oltenesc?

- Dintotdeauna am adorat-o pe Maria Lataretu si mi-a placut stilul oltenesc. La “Rapsozii Botosanilor”, iar mai apoi la Ansamblul “Cernegura” din Piatra Neamt, am cântat olteneste. Poate a fost destinul, sau pura intâmplare, sa ajung, in cele din urma, la Ansamblul Profesionist “Doina Oltului”.

- De ce folclor? Nu ati incercat si altceva?

- Mi-a placut foarte mult muzica populara. Eu nu stiu si nu am cântat niciodata lautareste, nu am fost la nunti si botezuri. Am facut totul din pasiune si dragoste pentru muzica traditionala româneasca. Nu m-au interesat, niciodata, premiile, numarul aparitiilor televizate sau numarul de albume scoase.

- In afara de Maria Lataretu, ce alt solist va place?

- Am calatorit mult alaturi de Maria Ciobanu, in turneele din tara sau din strainatate, care este un om cu un caracter minunat si un interpret desavârsit. si tot o moldoveanca de-a mea, Laura Lavric, este, probabil, singura solista pe care o admir, din toate punctele de vedere.

- Au fost clipe neplacute in viata de solist?

- N-as spune “neplacute”! Nu exista viata fara incercari. Eu am facut o pauza de 14 ani, in care nu am mai cântat si am lucrat in cadrul MAI, dupa care mi-am reluat vechea pasiune. N-am putut sa stau departe de folclor!

Ciprian Purice

Doamna Irina Loghin este un adevarat simbol al muzicii populare românesti, o prezenta remarcabila si o voce inegalabila. Nascuta lânga Valenii de Munte, judetul Prahova, Irina Loghin a fost solista ansamblurilor folclorice “Ciocârlia”, “Barbu Lautaru” si “Ciprian Porumbescu”. ..Artista se poate mândri cu un numar impresionant de turnee, albume si spectacole. In plus, are trei discuri de aur si un «Premiu de excelenta», primit din partea Televiziunii Române. Nici “fiul” nu se lasa mai prejos. Are nu mai putin de 13 albume si nenumarate trofee si distinctii. L-am intâlnit pe Fuego si l-am rugat sa ne dea vesti despre ce mai pun la cale cei doi artisti.

- Cum ii gasim pe Irina Loghin si pe Fuego, astazi?

- Suntem oameni obisnuiti, cu tristeti si bucurii, cu vise si neimpliniri. Muzica este viata noastra! Este coplesitor si, in acelasi timp, onorant sa fii in mijlocul unei sali arhipline, in care spectatorii te aclama si te aplauda, minute in sir, isi cunosc repertoriul, lacrimeaza impreuna cu tine. Cu atât mai mult cu cât trecem printr-o perioada de criza financiara si prezenta intr-o sala de spectacol a devenit un lux. Este o bucurie sa vindeci ranile prin cântec.

Vrem sa fim sanatosi, ca sa ne putem darui in continuare celor care ne iubesc si au nevoie de noi, atât in salile de spectacol, cât si prin intermediul radioului si televiziunii.

- Care au fost imprejurarile in care a luat nastere acest duet, devenit celebru?

- Am cunoscut-o pe doamna Irina Loghin la filmarile videoclipului “Impodobeste, mama, bradul”. Atunci a fost momentul in care s-a legat o prietenie deosebita si a luat nastere acest proiect. Am avut bucuria de a invata de la un artist deosebit, cu o cariera impresionanta, ce insumeaza 45 de ani de cântec. Succesul acestui duet a venit firesc, ca urmare a faptului ca publicul ne-a perceput ca fiind foarte adevarati pe scena, doamna Irina comportându-se exact ca o mama adoptiva, iar eu ca un copil al dânsei. “Mama si fiul” s-a bucurat de o popularitate uriasa, atât in tara, cât si in afara, atunci când am cântat pentru românii din diaspora. Sunt foarte fericit si onorat ca am avut sansa de a o cunoste si de a colabora cu aceasta doamna a muzicii populare românesti.

- Am aflat ca, de curând, ati realizat un turneu umanitar pentru strângerea de fonduri, in vederea edificarii monumentului poetului Grigore Vieru de la Chisinau.

- Am realizat un turneu cu spectacolul “Casa parinteasca nu se vinde”, in memoriam Grigore Vieru. S-a dorit a fi o ruga pentru poet, o invitatie pentru public de a-i redescoperi poezia, intru nemurirea creatiei sale. O parte dintre fondurile incasate au fost donate pentru ridicarea Monumentului Poetului de la Chisinau, care “si din mormânt va spune multimii adevarul”.

- Spune-ne, te rog, Paul, ce a insemnat Grigore Vieru pentru tine? Stim ca ai avut o relatie speciala cu poetul.

- M-am identificat, prin muzica, cu maestrul, care m-a iubit ca pe propriul sau fiu si, prin cântecul meu, el va exista, ducându-i mai departe, cu evlavie si cu dragoste, cântul si versul, catre eternitate, vesnicindu-le. Ma binecuvânteaza si ilumineaza cu aura chipului sau, cu blândetea zâmbetului, privindu-ma din fotografia ce are un loc special in biblioteca personala, unde am expus tot ce ne-a legat: opera sa, manuscrisele poeziilor ce mi-au fost dedicate, unele inca nepublicate, nenumarate fotografii, afisele celor trei spectacole de la Palatul National din Chisinau si de la Teatrul National din Bucuresti, cu ocazia lansarii albumelor pe versurile domniei sale, “Mi-e dor de tine, mama” si “Clar de luna”.

- Care crezi ca va fi evolutia muzicii românesti in viitor?

- Tinând cont de invazia agresiva a muzicii computerizate, publicul va refuza sa mai accepte surogate si se va intoarce la muzica adevarata, de calitate. Ar trebui sa intelegem cu totii ca este de datoria noastra sa protejam si sa promovam in primul rând românii. Adevaratele valori ale muzicii românesti, vocile de necontestat. Compozitorii care si-au confirmat in timp valoarea au compus bijuterii muzicale, care n-au ajuns inca la publicul tânar. Trebuie sa credem in artistii nostri si sa-i sustinem!

- Care sunt cele mai solicitate melodii la spectacolele voastre?

- Românii din tara, dar si cei din diaspora, ne iubesc cântecele, ale caror versuri le cunosc foarte bine si le fredoneaza alaturi de noi. Sunt peste 30 de piese pe care le interpretam in duet. Dar, poate, cele mai cerute cântece sunt “Valurile vietii” si “Mama si fiul”.

- Muzica a schimbat sentimentele oamenilor, viata. Cum privesti tu oamenii, Paul?

- Trebuie sa ai dreptul de a te bucura de ceva … Eu ma bucur de oameni. Ma fascineaza. Imi place sa-i urmaresc si sa-i descopar, desi au fost si momente in care tot ei m-au dezamagit. Am invatat, totusi, sa las ca pe chipul meu sa infloreasca un zâmbet, ca un dar pe care il ofer aproapelui, ca o arma impotriva raului si urâtului din jur. Candoarea a fost mereu tinta predilecta. Mereu pusa la rana si mereu renascuta. Binele pe care il faci azi, va fi uitat mâine. Fa, totusi, bine, mereu! Da-le oamenilor tot ceea ce este mai bun in tine, desi nu va fi de ajuns, dar daruieste.”

- Ce ne pregatiti pentru acest sfârsit de an?

- Eu va invit sa “Cântati cu mine”, sa fredonam impreuna refrene din care razbat iubirea, prietenia, candoarea. Sper ca si cel de-al 13-lea album sa fie pe placul fanilor, deoarece am incercat sa nu-mi dezamagesc publicul, sa nu abdic de la conditia mea de artist.

Si…pentru ca ne apropiem de sfârsitul anului, vine vremea colindelor. Atât eu, cât si doamna Irina Loghin, va asteptam cu cele mai frumoase bijuterii muzicale. Va continua sirul proiectelor noastre comune, al pieselor pe care le vom interpreta impreuna, deoarece “mama si fiul” va ramâne aproape de suflete. Ne dorim ca oamenii sa se bucure când ne asculta, iar noi ne dorim sa ne incarcam mintea si inima cu bucuria lor.

C.T.

Se pare ca serbarile, pe care le organiza in copilarie, pe când isi petrecea vacantele la Prejna, si-au pus adânc amprenta asupra formarii profesionale a solistei. „Micucica”, fiindca asa i se spunea, a cântat o vreme alaturi de mama sa, Angelica Stoican, in grupul „Izverna”.

Le-a avut drept modele pe Domnica Trop si Maria Lataretu, dar nu a ezitat sa-si creeze un stil propriu de interpretare si sa dea o valoare personala actului artistic…

Fata mamei

Primii ani de scoala, artista i-a petrecut in Drobeta Turnu-Severin, urmând liceul si Facultatea de Etnomuzicologie si Folclor din Bucuresti, la clasa cunoscutei Marioara Murarescu. Timp de multi ani, a facut parte din Ansamblul „Doina Gorjului” din Târgu-Jiu, cu care a sustinut nenumarate spectacole, in tara si in strainatate. In prezent, lucreaza cu Ansamblul „Maria Tanase” din Craiova. Aparitiile radio si tv au demonstrat potentialul artistic al Niculinei Stoican, consacrarea venind ca o recunoastere a talentului si a perseverentei. Cele 14 materiale discografice, printre care amintim „De-as fi ca luna pe cer”, „Lina, Lina, Niculina”, „De-as trai cum zice lumea” sau „Mândrulita de la Gorj” stau marturie. Cel mai drag ii este albumul „Vezi, mai nana, vad si eu”, care i-a adus impreuna pe scena, dupa 10 ani, pe bunii prieteni Niculina Stoican si Petrica Mâtu-Stoian. Materialul a fost inregistrat, cu deplin profesionalism, alaturi de Orchestra „Lautarii din Chisinau”, condusa de Nicolae Botgros, orchestratiile fiind concepute de profesorul Nicu Cretu. “Acest album este o mul]umire a sufletului meu”, spune Niculina.

Femeia anului 2009

In palmaresul Niculinei Stoican gasim multe premii. Este laureata a festivalurilor „Mostenitorii”, „Maria Tanase”, „Maria Lataretu” si „Mamaia 2001”. A fost invitata si la Festivalul International “Cerbul de Aur”. Artista spune ca nu face un titlu de glorie din aceste lucruri. Cu toate ca a fost aleasa Cetatean de onoare al localitatii Colonesti din Arges, lucru ce a onorat-o, spune cu oarecare regret: “Mi-ar fi placut sa fiu cetatean de onoare la mine in sat sau in Turnu Severin. Dar, nu e un repros, ci doar o constatare…” Totusi, cel mai important premiu, “Femeia anului 2009″, l-a primit de curând din partea unei cunoscute reviste. Desi au fost criterii destul de dure, voturile oamenilor de pe site-ul revistei au declarat-o câstigatoare, in fata celorlalte doua nominalizate pentru aceasta distinctie.

“Ma vad imbatrânind frumos”

Niculina Stoican spune ca a avut multe momente importante in cariera. “Orice drum e dificil. Eu eram oarecum cunoscuta din cauza mamei mele. A fost greu sa ies de sub numele ei si sa ma detasez de personalitatea ei. Nu am avut insa suisuri si coborâsuri bruste. Am facut totul rational si cumpatat. N-am vrut totul deodata, nu mi-am dorit nici foarte mult, dar in niciun caz foarte putin.” Convinsa ca fiecare are un destin, solista crede totodata si in puterea omului de a-ti influenta soarta. “Mama mea a vrut sa fiu medic. Stia ce inseamna viata de artist si nu m-a incurajat niciodata sa fac asta.

Eu, insa, am simtit ca vreau sa cânt.” Mama la rândul ei, Niculina il lasa acum pe fiul Vlad, care are 17 ani, sa decida ce e mai bine pentru el sa faca in viata. Vlad nu are legatura cu muzica populara, dar stie sa joace, respecta si intelege mesajul folclorului. Este pasionat de engleza si se pare ca drumul lui va continua la una dintre scolile cunoscute din strainatate. “Peste vreo 20 de ani, ma vad imbatrânind frumos, cu multi nepoti si cu o nora intelegatoare, care sa stie ca, pentru copii, merita sa muncesti si sa traiesti”, marturiseste, zâmbind, solista.

Folclorul nu inseamna doar “foaie verde…”

Desi, de multe ori, a fost dezamagita si a suferit din cauza oamenilor cu care lucreaza, artista spune ca iertarea este cea mai importanta. “Poate si eu, la rândul meu, am dezamagit. Si eu, ca om, am greseli, rautati si egoism, dar si calitati. Nu caut decât normalitatea. Ca solista, sunt ambitioasa si consecventa. Nu ma deranjeaza critica, chiar daca pe moment doare. Daca e adevarat, ma corectez, fiindca asta inseamna evolutie”, spune Niculina Stoican. Are si câteva sfaturi pentru cei tineri: sa iubeasca ceea ce fac, pentru ca muzica populara nu inseamna doar “Foaie verde…”, ci si cunoasterea traditiilor zonei din care provin, costumele populare si mesajul pieselor interpretate.

O aventura americana

Fiinta vesela si dinamica, Niculina Stoican este cunoscuta printre artisti drept omul mereu pus pe sotii, care face farse colegilor (Mâtu Stoian stie!). “Imi plac oamenii cu simt al umorului, deschisi, care nu se ascund. Cei care stiu sa râda sunt puternici, ceilalti sunt doar frustrati.” Veselie mare a fost si pe la inceputul lui octombrie, când artista a fost, pentru prima oara, in America, invitata de parohie la Hramul Bisericii Ortodoxe Române Sfânta Maria din Dacula. Desi drumul cu avionul a fost lung si obositor, Niculina l-a luat si pe fiul ei, cu care timpul a trecut mai repede.

“N-am stat decât o saptamâna, pentru ca am multe angajamente in tara, dar si pentru ca n-as putea sta mult timp departe de casa, desi am viza de 5 ani. Si pretuiesc pe românii care reusesc sa faca asta”, spune solista. Niculina a fost invitata pentru a le cânta românilor la o petrecere câmpeneasca in Atlanta si New Jersey, dar organizata exact ca acasa, in aer liber, la marginea unei paduri. Toti au lacrimat, amintindu-si melodii populare vechi, din toate colturile tarii. Au fost invitati si la un picnic, cu mâncaruri traditionale, facute de români. Chiar si invitatii americani s-au distrat si au jucat, biserica organizând frecvent astfel de evenimente, care reprezinta o modalitate de a aduna oamenii si de a facilita comunicarea. Desi a avut emotii la gândul ca cei de acolo nu o cunosc prea bine, artista a ramas surprinsa cât de multe stiau oamenii despre ea. Multi dintre ei citisera articole din reviste, pe internet. Solista si fiul ei si-au facut si prieteni buni, pe Vali si Camelia, care l-au dus pe Vlad sa vada cel mai mare acvariu din lume, dar si cum se petrece o zi intr-un colegiu american, unde invata fiul familiei respective.

Experienta americana nu a fost lipsita de peripetii. Totul a inceput la plecarea din România, când au uitat procura prin care Vlad, minor fiind, putea iesi din tara. A continuat cu pierderea avionului dintre Atlanta si New York, cu incurcatura de la free-shop, la plecarea acasa, când au crezut ca au uitat biletul de avion si au fost anuntati ca unul dintre ei trebuie sa coboare, deoarece figureaza fara bilet, si culminând cu spaima ca li s-au pierdut bagajele, la sosirea in tara.

Un album nou, cadou de ziua ei

Hotarâta sa scoata un nou album anul viitor, când va implini 40 de ani, solista spune ca oamenii i-au acordat un gir mult mai mare decât s-ar fi asteptat, un gir pe care trebuie sa-l onoreze. Este mândra ca sunt multi oameni tineri care ii asculta muzica. De pilda, la Zilele Bucurestilor, un grup de tineri a surprins-o placut când au imbracat tricouri cu chipul ei imprimat, solista fiind increzatoare ca muzica populara are un loc in inimile tuturor.

AL

Nascuta pe 25 aprilie 1956, la Resita, Nicoleta Voica a crescut inconjurata de iubirea familiei, care a invatat-o sa pretuiasca cele mai de seama valori ale unui om. ..Pasionata de mica de muzica si dansul popular, solista a avut ca punct de pornire in cariera concursul “Floarea din gradina”, când, la numai 18 ani, a cucerit trofeul. Au urmat inregistrari la radio, aparitii televizate si inregistrarea primul disc din cariera, in anul 1978, intitulat “Eu mi-s floarea florilor”. Materialele audio si video i-au adus, in scurt timp, faima si consacrarea indragitei artiste a Banatului. Cele mai cunoscute cântece din repertoriul solistei, printre care “Lumea zice ca mi-i bine”, “Mosu meu m-o invatat”, “Am crescut fecior si fata”, s-au auzit si peste ocean, unde artista a locuit o buna bucata de vreme, devenind cetatean american.

- De la cine ati mostenit talentul si pasiunea pentru folclor?

- Nu stiu daca am mostenit talentul de la cineva anume din familie. Ai mei toti au cântat, dar, la modul profesionist, niciunul. Bunicul meu a fost cantor, bunica mea cânta doine foarte frumos, iar strabunicul, Mos Tie, m-a invatat sa dansez si imi cânta, când eram mica. Probabil ca folclorul mi-a fost harul si soarta.

- De ce vi se spune Didi?

- Cei din familie si prietenii foarte apropiati imi spun asa. Eu sunt cea mai mare dintre cei cinci frati. Din pacate, Silviu a parasit aceasta lume, când avea doar 19 ani. Niciunul dintre ei, adica Mircea, Silviu, Marius si Anda, nu puteau sa-mi spuna Nicoleta, când eram mici, asa ca mi-au spus Didi.

- De cine va este cel mai dor?

- In decurs de 7 ani, mi-am pierdut trei persoane dragi: mama, tata si fratele meu Silviu. Dar, de mama imi este cel mai dor. Mama m-a nascut când avea doar 16 ani, asa ca diferenta de vârsta dintre noi nu era mare. Eram, in primul rând, foarte bune prietene si ne spuneam totul. La vârsta de 6 ani, m-au infiat bunicii din partea mamei, schimbându-mi si numele de familie, din Alexa in Voica. In acte, mama mi-a devenit sora. Am crescut cu bunicii Babi si Tatu si am avut parte de o familie de oameni sufletisti, care au stiut sa ma creasca frumos.

- Ce v-a adus cele mai multe satisfactii in viata?

- Cântecul mi-a tinut viata! Nu pot sa-mi imaginez viata fara cântec, nu stiu sa traiesc fara el. Am trait 11 ani in America si pot sa va spun ca in fiecare casa de români se asculta muzica populara. Eu cânt dorul din traire, pe când altii il cânta numai din imaginatie. Bucuria mea e in cântec, iar cântecul nu m-a parasit niciodata. Totodata, cei doi copii, Andrew si Andreea, amândoi casatoriti, ma tin in viata. Daca nu ai copii, parca n-ai pentru ce sa traiesti si sa muncesti. Am copii frumosi, pe care, chiar si când ma mai suparau, tot ii iubeam nespus.

- Aveti vreun regret sau ati schimba ceva din trecutul dumneavostra?

- Nu as schimba nimic. Daca as lua-o de la capat, poate ca as trai mult mai intens anumite clipe. Fericirea mea depinde de cei din jur. Asta este examenul vietii, pe care noi nu-l trecem sau nici nu incercam sa ne trezim. Eu mereu spun ca, pe plan spiritual, suntem multe persoane, dar putini oameni. Poti sa te rogi si la tine in camara, dar sa ai credinta in sufletul tau. Noi nu mai credem in nimic, nu ne mai pasa de nimeni, nu se mai bucura nimeni de nimic, nu mai impartim nimic cu nimeni. Si unde ne-om grabi asa nu stiu, ca finalul este acelasi pentru toti.

- Va lipseste ceva, in acest moment?

- Da, nepoti de la cei doi copii. In rest, nimic altceva.

- Care a fost cel mai greu moment al vietii dumneavoastra? Dar cel mai fericit?

- Am avut multe momente grele, dar ce pot spune e ca am teama de singuratate si de a deveni povara celor dragi, la batrânete. De asta ma rog ca, atunci când s-o intâmpla, sa ma ia Dumnezeu repede si, daca se poate, de pe scena. Pe de alta parte, cele mai frumoase momente au fost când am nascut copiii. Mi-am dorit baiat si fata si asta am avut. De acolo si melodia mea, “Am crescut fecior si fata”.

- Ce calitati au românii? Dar defecte?

- Apreciez mult oamenii care isi iubesc tara si care nu uita de unde au plecat. Eu, chiar daca am fost plecata atâta timp, nu am uitat ca publicul român m-a creat pe mine ca artist. Ca si defecte, detest omul parvenit. Cu alte cuvinte, suntem bolnavi de fite. Nu e musai sa faci o scoala ca sa fii artist, dar, in ultima vreme, sunt promovati agramatii, in detrimentul celor care chiar au valoare. Oamenii cu bun simt nu au renuntat, dar poate au obosit sa mai lupte.

- Incotro se indreapta muzica populara?

- Câteodata, o luam in directia gresita. Daca inainte cineva mai tinea linia si limita in privinta textelor, a costumelor, acum este o libertate prost inteleasa. Cine are bun simt innascut, isi traseaza o limita, cine nu, merge spre ridicol. Se distruge partea frumoasa a lucrurilor – zestrea noastra ca popor, costumele, traditiile, liniile melodice. Folclorul face rating, dar, daca se da sansa unora care nu au ce spune, atunci e degeaba.

- Mai sunteti presedinta Asociatiei Banatenilor de Pretudindeni?

- Sigur ca da! Avem si multe proiecte, printre care organizarea, in vara anului viitor, a unui festival de folclor la Garâna, un loc extraordinar de frumos. Acolo se tine si un festival de jazz, exista un teatru de vara, o scena in aer liber. Autoritatile locale ne vor sprijini sa dam o sansa talentului tinerilor artisti.

- Sunteti, de curând, si femeie de afaceri!

- Da, acum trei luni mi-am deschis un magazin, dat fiind faptul ca, de când eram mica, m-au fascinat hainele. Nora mea este sefa de magazin, iar eu ma ocup cu finantele si aprovizionarea. Aducem numai lucruri deosebite, rochii de seara unicat, din Franta, Olanda, Germania, America, de pe unde calatoresc eu.

- Cât de mult lasati “modernul” sa patrunda in viata dumneavoastra?

- Muzica populara nu se prea poate asocia cu modernul. S-au imbunatatit orchestratiile, dar linia melodica trebuie sa ramâna aceeasi. Poti sa-ti creezi tu singur melodiile, respectând un tipar. Ca si când ai creea o rochie. In plan particular, imi place modernul, dar adaptat, pentru a nu deveni ridicola. Sunt pentru ideile tinere, ma intereseaza culorile si tot ce se poarta. In plus, de 22 de ani, am tatuaj permanent la ochi si la buze, facut de nasa mea, care are un institut de “permanent make-up” in California.

- Sunteti pasionata de cumparaturi. Ce cumparati cel mai des?

- Una dintre placerile vietii mele e sa merg la cumparaturi. Acum 9 ani, am fost operata cu laser la ochi, in America, si imediat dupa operatie am plecat prin magazine. Cumpar tot ce-mi place, haine, pantofi, posete, cosmetice, parfumuri.

- Ce proiecte profesionale aveti pentru viitor?

- Acum doi ani, am scos trei CD-uri dintr-o data, intr-o singura coperta, inregistrate cu Orchestra Radioteleviziunii din Novi Sad. Am facut si un DVD, iar acum lucrez la un album nou. Totodata, sper ca, in curând, voi realiza o emisiune de televiziune, in care sa definesc portretul solistului de muzica populara. Studioul de televiziune e ca si sufrageria mea. Ma simt foarte bine in aceasta postura.

AL

A inceput sa cânte din primii ani de scoala, fiind mereu incurajata de profesori sa urmeze calea muzicii, iar mai apoi avea sa fie primita ca solist profesionst in Ansamblul “Muresul” din Târgu Mures…

Leontina se poate mândri cu o frumoasa cariera artistica, cu multe  premii câstigate si un impresionant repertoriu de cântece populare, doine, pricesne din zona Muresului. Pentru noi, Leontina Pop s-a transformat din artista in gospodina si ne-a primit in casa ei, pentru o demonstratie in arta bucatariei traditionale românesti.

Desi cu timpul liber nu sta prea bine, având in aceasta perioada multe spectacole, iar sfârsitul de saptamâna e dedicat nuntilor, Leontina gaseste timp si pentru o mancare buna. “Pentru ca, pe lânga viata de artist, eu sunt mama si sotie, iar asta inseamna o casa curata si o masa calda in fiecare zi”, explica solista, regretând vremurile de alta data, când avea mult mai mult timp pentru gatit si pentru treburile gospodaresti.

Prietenii, colegi si musafirii care i-au calcat pragul casei au apreciat foarte mult mâncarurile traditionale, fiind ferm convinsi ca mâncarea Leontinei este o mica opera de arta. Cele mai apreciate mâncaruri sunt sarmalutele, ciorba de fasole cu ciolan, tocanita de pui cu mamaliguta, piftia de porc, supa de pui cu galuste si celebra supa de vitel cu tarhon, specifica zonei dintre Carpati.

Insa, pentru a nu ne lasa cu un gol atât de mare in stomac, Leontina Pop ne destainuie un singur fel de mâncare, special, pe care il pregateste cu ocazia aniversarii zilei ei de nastere, pe 6 ianuarie, de Boboteaza.

Dupa sarbatorile de iarna, tot românul este satul de specialitatile traditionale, in care abunda grasimea si colesterolul, asa ca Leontina a gasit o metoda inedita de a-ti impresiona invitatii. Pentru prietenii si familia ei face o mâncare din peste, mai deosebita, reteta fiind descoperita intr-unul dintre turneele prin Europa.

Ingrediente:

- 1/2 litru ulei

- 1 kg peste fara os (merlicius, macrou, novac, somon)

- 1 kg ceapa rosie, taiata feliute subtiri

- 1 kg bulion de rosii

- 2-3 catei de usturoi

- 1 pahar de vin alb

- condimente granulate

Mod de preparare

Pestele se prajeste in bucati mici, ca sa iasa crocant. Apoi, in alt vas (ideal ar fi o tigaie cu fund gros, care sa poata fi pusa in cuptor), se pune o jumatate de litru de ulei, in care se caleste ceapa, pâna prinde culoarea roz.

Peste ceapa se toarna bulionul si se lasa intregul amestec sa clocoteasca, adaugând usturoiul pisat, un pahar de vin alb, iar prin condimentele granulate se da gustul. Se ia de pe foc, se injumatateste continutul sosului, se aseaza pestele prajit sub forma de straturi, apoi se toarna cealalta jumatate de sos deasupra pestelui. Acoperim intregul preparat si-l bagam la cuptor, timp de 45 minute, neaparat la foc mic.

Se poate gusta pentru a stabili coacerea dorita, iar când este gata, mâncarea  se poate servi cu mamaliguta sau pâine si, va spun sincer, ca va veti linge pe degete. Doamne ajuta si pofta buna!

Ciprian Purice

Steliana Sima

Tata dansa, iar mama avea aptitudini de solistă, dar pe vremea aceea, anii ‘60, nu se punea accent pe aptitudinile artistice. Mentalitatea oamenilor de la ţară nu primea bine ideea unei cariere artistice. Cei doi s-au întâlnit la hora satului, s-au căsătorit şi a apărut fetiţa, în 1965…

- Cum a început povestea cântăreţei Steliana Sima?

- Eu m-am născut cu vocea asta şi mama s-a gândit că ar fi bine pentru mine să fac ceva cu acest dar. Când eram la grădiniţă, mama şi educatoarea şi-au dat seama că am talent. M-am manifestat artistic şi în şcoala generală. Din 1983, am început să particip la concursuri şi m-am angajat la Ansamblul “Rapsodia Oltului”.

- Credeţi că mama şi-a transferat propriile dorinţe asupra fiicei?

- Da, cred că da. Mama cânta prin casă şi am o casetă cu ea, pe care o păstrez cu sfinţenie. În 1983, eram deci deja angajată la “Rapsodia Oltului” şi colaboram şi cu Ansamblul “Plaiurile Oltului”. În 1987, mi s-au deschis alte orizonturi. M-am întâlnit cu doamna Maria Ciobanu.

- Unde v-aţi întâlnit?

- La festivaluri, unde ea venea în calitate de invitată de onoare, iar eu în calitate de concurentă. Ascultându-mă la câteva festivaluri, mi-a propus să vin la “Ciocârlia”, unde aveau un loc de cântăreţ pentru zona Olteniei.

- E ceva să te remarce Maria Ciobanu!

- N-am crezut că mi se întâmpla aşa ceva şi am întrebat-o: “Ce să fac eu acolo?” Mi-a răspuns că trebuie să cânt. Am întrebat-o cine mai e acolo şi, când mi-a răspuns, am fost şocată. Niciodată nu mi-am închipuit că o să stau de vorbă cu Maria Ciobanu, pe care eu o divinizam, căreia îi cântam cântecele, şi tocmai ea să-mi propună să viu la Ansamblul “Ciocârlia”. Soarta îţi oferă astfel de surprize, ca aceea de a ajunge prietenă cu Maria Ciobanu.

- Şi ea a avut un început greu!

- Eu am avut o copilărie fericită faţă de ea.

- Erau şi alte vremuri în copilăria Mariei Ciobanu!

- În ceea ce mă priveşte, când am venit în Bucureşti, nu m-am putut acomoda.

- Cu oraşul?

- Cu tot. Am văzut cum era o activitate profesionistă. Mă mustra îngrozitor conştiinţa, pentru că cineva mi-a acordat încredere şi eu trebuia să mă descurc. Responsabilităţile erau foarte mari, iar eu trebuia să fac ce făceau şi ceilalţi din ansamblu, adică mari artişti ca Maria Butaciu-Dragu, Mioara Velicu, Benone Sinulescu, Simion Pop, Irina Login, Maria Păunescu, Ion Dolănescu, Angela Moldovan, Aurelia Fătu-Răduţu.

Ca dirijori, erau maestrul Constantin Arvinte şi Ion Ivanovici. Mă gândeam mereu la ce am de făcut. Ori mă ridic la nivelul lor, ori plec! În rest, stăteam la căminul Ministrului de Interne. Nu ştiam cum să ajung, nu ştiam cu ce autobuz trebuie să merg. Mult timp am mers pe linia de tramvai, pe jos, pentru că-mi era teamă că mă rătăcesc. La un moment dat, m-am dus şi am spus că eu plec acasă. Toţi au stat de vorbă cu mine, au vrut să mă ajute şi am rămas. Oricum, toţi mă primiseră extraordinar de bine.Venisem printr-un concurs şi aveam recomandarea Mariei Ciobanu.

- N-a zis nimeni “Bine, pleacă!”

- Nici vorbă! Am rămas, din 1987! Am ajuns acum la statutul de director, de un an de zile.

- Cum s-a întâmplat?

- Aveam o datorie morală faţă de brandul “Ciocârlia”, faţă de oamenii de aici. Avem datoria morală s-o transmitem mai departe la fel cum am primit-o. Eu nu sunt genul care stă şi se uită, ci mă implic. Vreau să rămână ceva după noi. Funcţiile sunt trecătoare, dar vreau să las ceva ansamblului.

- E o evoluţie spectaculoasă de la fata speriată de la ţară!

- Între timp, am ajuns şi ofiţer de poliţie. Dar ceea ce-mi este mai drag este tot cântecul. N-am voie să stau pe loc, să mă plâng că sunt obosită. O să vină vremea când o să stau. Acum am energia să fac ca lucrurile să meargă.

- Sunteţi o femeie cu voinţă puternică!

- Se întâmplă să mai cad, dar mă ridic şi merg mai departe.

- Ce lucruri v-au marcat creşterea ca artist?

- Primul lucru care mi-a marcat viaţa artistică a fost angajarea într-un ansamblu, în 1983.

- Ce cântaţi pe vremea aceea?

- Cântam cântecele Mariei Ciobanu, Mariei Lătăreţu, Mariei Cornescu, dar, fără să-mi spună cineva, aveam şi ideea că trebuie să fac şi eu ceva. Îmi cream cântece, toate stările mele le puneam în versuri şi le cântam. Nu realizam prea bine ce fac, dar simţeam nevoia  să creez. Erau lucruri care veneau din instinct. La “Floarea din gradină” m-am dus cu cântece făcute de mine. Toate înregistrările din Radio sunt cu creaţiile mele. Nu erau lucruri trecătoare, ci cântece care au rămas. Cântecul “Şase pui de prepeliţă” este cântecul care m-a consacrat.

“Foaie verde, lămîiţă,

Şase pui de prepeliţă

Au plecat după grăunţe,

Pentru a lor măiculiţă.”

sau

“Foaie verde de dudău,

Oltule, pe malul tău,

Am crescut mare şi eu,

Am crescut, m-am făcut mare,

Cum creşte floarea sub soare.”

- Versurile sunt de inspiraţie folclorică, evident!

- Păstrând filonul folcloric, am încercat să vin în întâmpinarea publicului. Şi astăzi preiau cântecele din vatra satului, dar le aduc către publicul de azi. Dorul de mamă, cătănia, dragostea, toată lumea le cântă, sunt ale tuturor. Depinde cum le spui.

- Asta e nota personală a artistului?

- Îmi place să mă identific cu publicul. Îmi pun întrebarea “Cineva trăieşte ce trăiesc eu?”. E important să fii pe aceeaşi lungime de undă.

- Statutul de poliţist v-a schimbat viaţa?

- Nici gând! Primul punct comun este disciplina, apoi corectitudinea.

- Cum şi-a găsit fericirea, dragostea, fătuca speriată care a venit de la Olt?

- Stăteam pe hol, la cămin, într-un fotoliu, şi am văzut un băiat care vroia să dea un telefon, iar aparatul îi mânca fisele. Aşa am intrat în vorbă şi suntem împreună şi azi.

- Aveţi moştenitori artistici?

- Băiatul meu nu are talent la cântat. Îi place muzica, dar să asculte, nu să cânte. Am diplomă cu “Cea mai bună mamă”. Când era mic, mi-a zis “Mămico, tu eşti Dumnezeul meu!”.

- Ce l-a inspirat?

- Nu ştiu prea bine, cred că dragostea mea faţă de el.

- Aţi avut, de-a lungul timpului, mii de spectacole.Ce v-a rămas mai bine în minte?

- Pe vremuri, când aveam spectacole cu cei din garda veche, era extraordinar. Aveam câte 2-3 spectacole pe zi, dar nu le simţeam, nu oboseam. Era o atmosferă de familie, pe care aş vrea să o păstrăm şi azi. Asta încerc să fac eu ca director al ansamblului “Ciocârlia”.

Dana Medar

Când Doina Mirea a invitat-o la emisiunea “Casa Etno-i primitoare”, Steliana a venit cu prietena Valeria Arnăutu, care ne-a povestit cum s-au cunoscut.

“Prin anii ‘95-’96, la Muzeul Satului, m-am întâlnit cu Steliana la un eveniment, era Întâlnirea Fiilor Gorjului. Eu eram la începuturile mele în televiziune şi căutam interpreţi frumoşi şi talentaţi, iar Steliana îndeplinea toate criteriile. Tocmai lansase cântecul “Şase pui de prepeliţă”, care avea mare succes. Cred că promovarea e cheia succesului, iar Steliana avea toate datele necesare pentru a ajunge la succes. Trebuia doar promovată, şi asta am făcut. Mi-au plăcut vocea ei, interpretarea, trăirea, dar şi textul cântecului, care avea un mesaj, nu erau doar vorbe înşirate. De atunci, am rămas prietene.”

Cu toate ca vremea a fost cam ploioasa, bucurestenii amatori de produse sanatoase s-au inghesuit la tarabele pe care tronau pastrama de oaie, cârnatii de porc sau de vita, lebarul, muraturile, caltabosul, toba si piftia, toate aduse de producatori.

La atâta carne, a mers bine un pahar cu vin sau cu must…

Inca de la intrare, te imbiau mirosurile de cârnati la gratar

Vizitatorii au fost intâmpinati de angajatii Muzeului Satului, care ii ajutau sa se orienteze printre tarabele insirate pe alei. Ziua Recoltei a fost un bun prilej si pentru mestesugari, care si-au expus icoanele, costumele populare, obiectele de artizanat si turta dulce. Bucurestenii au fost asteptati cu pastrama la gratar si bulz aburind, iar pe alocuri mai gaseai câte un podgorean, care iti oferea o cana de vin fiert, numai bun de potolit frigul din oase.

Sa mâncam bio!

Producatorii de fructe si legume au declarat ca produsele lor sunt 100% naturale, fara ingrasaminte chimice, fertilizatori sau afânatori, pentru ca vor sa imbunatateasca standardul calitativ al legumelor. De fapt, aceasta era o conditie pentru a participa la târg, unde s-a promovat ideea de sanatate prin alimente. Amatorii de produse alimentare au putut sa cumpere direct de la producatorii agricoli.

Producatori din toata tara

Gemurile, o multitudine de sortimente de miere, legumele, lactatele si alte produse, suta la suta naturale, au putut fi gasite pe tarabele producatorilor. Fie ca erau din Maramures, Sighetul Marmatiei sau din imprejurimi, acestia erau rasfirati prin tot muzeul, cu tarabele adapostite de ploaie. Bucurestenii si turistii au plecat cu sacosele pline, ca doar de aceea sarbatorim Ziua Recoltei.

Preturi de producator, calitate garantata

Acest târg s-a diferentiat de alte târguri sau piete agroalimentare prin faptul ca produsele au fost vândute direct de producatori, cei care cultiva legumele, fructele si cresc animalele in mod trational. Preturile au fost chiar rezonabile, fiind mai mici decât cele din piete. Cumparatorii au fost entuziasmati si ei, fiind chiar impresionati de preturile deloc piperate.
Unele produse prezentate la acest târg reprezinta marca inregistrata, un adevarat brand. Printre principalele atractii ale târgului au fost cârnatii “la topor” de Bucovina, brânzeturile de Harghita, de Bran, Mesendorf sau Rotbav, jumarile de Baia Mare, cremvurstii, afinele si dulceturile, mierea de Farsig, faimosul magiun de Topoloveni, pastravul afumat in cetina de Berivoi, sucul de mere de Hateg, palinca de Zalau, plantele medicinale si aromatice de Ilfov.

Sa revenim la obiceiul pamântului
Târgul Bio din Muzeul Satului a pus accent pe igiena. Toti producatorii au fost verificati si instruiti, atât de comisia organizatorilor, cât si de catre specialisti ai Directiei Sanitar-Veterinare. In ciuda ploii torentiale care a acoperit Bucurestiul, Ziua Recoltei de la Muzeul Satului a fost un succes in promovarea alternativei bio, oamenii iesind din rutina cumparaturilor la supermarket.
Gabriel Zanfir

Toata lumea il stie drept Jul. In traditia româneasca a tandemurilor comice, Jul si Puiu au devenit “un nume”, chiar daca fiecare are si alte proiecte, in afara de cele comune. Emisiunea “Cucurigii” de la Etno Tv le-a accentuat renumele. De curând, Jul s-a apucat si de bucatareala, preluând emisiunea “Bucataria Etno”. De ce a fost tentat de acest proiect?..

- Ce amintiri din copilarie ai, legate de mâncare?

- Eu sunt nascut si crescut la tara, in comuna Petrachioaia, la 20km de Bucuresti. Parintii mei plecau la câmp, la munca, iar eu ramâneam singur acasa si trebuia sa-mi fac de mâncare. Cea mai mâncata “mâncare” era “oua cu rosii si cu brânza”.

- Câti ani aveai pe vremea aia?

- Aveam vreo 9-10 ani, când faceam asta. Mama imi lasa de mâncare, dar mie imi placeau ouale prajite. Mama imi spunea mereu “Iar ti-ai prajit oua”, iar eu nu intelegeam de unde stie. Numai ca eu lasam tigaia nespalata, ma grabeam sa ma duc la joaca. Imi spunea “nu mai mânca oua de rata, ca-ti fac rau”. Citisem eu prin ziare ca, daca manânci mai mult de 2 oua nu e bine, dar eu mâncam 2, asa ca trebuia sa fie bine. Eu as fi mâncat si 10!

- Ce-ti placea din ce gatea mama ta?

- Când eram copil, nu mâncam decât ce gatea mama. Daca ma duceam in alta parte, nu mâncam nimic. Facea mama nisste ciorbe extraordinare, batute cu oua, taranesti!

- Iar oua!

- Pai, da, ca-mi plac. Dupa ciorbe, mai facea o mâncare de gutui grozava, toamna-iarna. Imi placea tot ce facea mama dulce, tot felul de prajituri, cornulete, cozonaci. Ca orice copil, când facea cozonac, mâncam doar rahatul.

- Nu mâncai si aluat necopt? Eu asa faceam!

- Il mâncam pe ala de la clatite! Era ca o smântâna. Când eram copil, mâncam, vorba domnului Florin Condurateanu, mâncam rosiile direct din tufa. O stergeam un pic si o mâncam. Acum trebuie spalata cu multa apa, si nici nu mai are gustul ala.

- Ce o rogi pe mama ta sa-ti gateasca acum?

- Acum imi gateste nevasta. Eu stau la casa, foarte aproape de parintii mei, in aceeasi curte, dar fiecare cu gospodaria lui, asa ca manânc destul de des la mama. De sarbatori, la aniversari, in septembrie, de ziua ei, de câte ori gateste ceva ce stie ca-mi place. Face cei 10 metri care ne despart si-mi aduce. Stie ca, daca a facut placinta cu dovleac, imi miroase si, daca nu-mi aduce, fac scandal. Mama face mielul la cuptor, de Paste, foarte bun, cu un sos special.

- Inteleg ca de la ea ai invatat sa gatesti!

- Am invatat si de la ea, dar, la un moment dat al vietii mele, m-am si intersectat cu meseria de bucatar. Când eram in armata, prin anii ‘80, eram bucatarul familiei Ceausescu. Ii faceam mâncare lui Ilie Ceausescu, dar si generalului Petriceanu, seful Clubului Dinamo, pentru ca am facut armata la Clubul Dinamo, unde faceam sport de performanta.

- Ce sport?

- Caiac-canoe.

- De la sport de performanta la bucatarie?

- Am facut cursuri de bucatarie, de alimentatie publica, asa ca am ramas cu ceva de acolo. Bine, imi si place, pentru mine nu e o corvoada. Daca nu e nevasta mea acasa, fac imediat ceva de mâncare. Am invatat si eu de la ea, dar si ea a mai invatat câte ceva de la mine. Când vin acasa de la filmari, de la castinguri, iar ea e plecata sau face alta treaba, ma uit in frigider, vad ce avem si, tac-pac, fac repede ceva de mâncare. Sotia mea e tehnolog in alimentatie publica si face numai minunatii. Cine a venit pe la noi, nu mai uita ce prajituri a mâncat. I-am spus, acum câteva zile, ca mi-ar placea niste placinta cu mere, cu stafide si cu scortisoara. Si-a cumparat de toate sa-mi faca placinta in week-end.

Mai face nevasta-mea un cozonac foarte bun. Am experimentat, amândoi, o luna, o reteta de cozonac. Am stricat multa faina. Masuram totul si scriam. In momentul când am nimerit formula cea mai buna, am scris-o si o pastreaza nevasta-mea cu sfintenie, n-o dam la nimeni. Am iesit un aluat pufos, care nu mai are nevoie de nicio umplutura, asa e de bun.

-Iti place sa improvizezi?

- Da, normal. Bucataria moderna nu mai respecta chiar ad literam o reteta. Fiecare gateste dupa gust. Totul e sa stii cum sa combini diferite arome. E o arta! De aia francezii isi decoreaza marii bucatari cu Legiunea de Onoare. Ma uitam la un documentar, zilele trecute, pentru ca ma uit la toate emisiunile de bucatarie, pe toate posturile. In documentarul respectiv, era vorba despre un anunt, pe care l-a dat Regina Elisabeta, ca angajeaza bucatar personal. S-a dat concurs. Ce m-a frapat pe mine a fost ca la concurs putea sa vina orice om, indiferent de scoala pe care a facut-o, de meseria pe care o are. Nu trebuia sa ai nu stiu ce cursuri facute la Paris sau la Montpellier. Ca sa vezi ce inseamna democratia, a câstigat concursul un tip autodidact, care nu a facut niciun curs de bucatarie. O astfel de atitudine face ca lucrurile sa mearga inainte.

Eu, de exemplu, iau putina mâncare pe deget când gust. S-a demonstrat ca, atunci când folosesti o lingura, asa cum te invata la scoala, metalul altereaza gustul. N-am invatat asta la scoala!

- Nu e intâmplator ca ai ajuns la emisiunea asta!

- De când am venit la Etno Tv, am facut un format de emisiune de bucatarie, pe care o denumisem “Ca sarea `n bucate”. N-am facut emisiunea atunci, iar cum ideile circula in univers, am vazut ca, de câteva luni, la TVR, e o emisiune care se numeste “Ca sarea `n bucate”. Formatul, il mai am, e facut special pentru Etno TV, asa ca inca putem sa-l facem, chiar si cu alt titlu.

- Deocamdata, faci, cu succes, acest format!

- Da, pentru ca bucataria româneasca trebuie promovata. Am vazut restaurante, care spun ca au specialitati românesti, iar pe lista de bucate gasesti tot felul de denumiri frantuzesti. La Caragiale, personajele mâncau mici si friptura la gratar, nu vol-au-vent.

- In week end-ul asta, manânci placinta cu mere! Norocosule!

- Abia astept!

Dana Medar

Formaţia “Odeon”

E un brand. Indiferent ce melodii ar cânta, sau pe ce scenă şi-ar face apariţia, succesul lor e întotdeauna garantat. Astăzi, Nelu Nicolae, liderul trupei, ne vorbeşte despre muzică şi despre viaţă, în stilul său original…

Prima trupă care a cântat la Sala Palatului din Bucureşti

Nelu Nicolae pare ultimul mare “meşter” al muzicii de calitate, a cărui personalitate este învăluită, parcă, într-un mister, ce pare să vină dintr-o altă lume, o lume plină de frumos. “Tot ce a însemnat hit înainte de Revoluţie a fost făcut de trupa Odeon. Am apărut, la început, sub titulatura de «Super Odeon» şi eram eu, Geambaşu, Costel Vujavercă, Tică David şi Mihai Mişov.

Oricât de obosiţi am fi fost, bolnavi sau deprimaţi, atunci când intram pe scenă toate acestea dispăreau ca prin farmec. Aveam trei-patru spectacole pe săptămână şi uneori chiar mai multe.

Noi am fost prima trupă care a cântat la Sala Palatului din Bucureşti şi cred că, poate, niciodată n-am avut emoţii mai mari ca atunci. Era o mare de oameni! Femeile săreau de bucurie când ne vedeau, de parcă eram cele mai mari vedete din lume. Îmi era de ajuns să cântăm o melodie, să «ghicesc» publicul. Apoi, totul mergea ca pe roate”, îşi începe povestea Nelu Nicolae.

Primul hit, “Trenul vieţii”, înregistrat într-un restaurant

Depănând amintirile acelor ani “nebuni”, Nelu Nicolae continuă: „Primul nostru hit a fost «Trenul vieţii», pe care l-am înregistrat la un restaurant, pe o bandă magnetică. Pentru altă piesă de-a noastră, de succes în acea perioadă, intitulată «Sărăcie, sărăcie», ne-au trebuit patru zile, ca să obţinem aprobările de la Comitetul Central. Au spus, atunci, că facem instigare în masă. Am început să conştientizăm ce valoare avem atunci când am constatat că, la toate blocurile, la toate balcoanele şi în toate barurile, se asculta Odeon. Tot ce însemna muzică la nunţi, la petreceri sau botezuri, era cântată de formaţia Odeon.

Până şi şoferul de la Comitetul de Cultură tot Odeon asculta. Aveam atât de mulţi fani, că, după concerte, nu aveam cum să le dăm la toţi autografe, aşa că pe unii doar îi sărutam şi îi îmbrăţişam”.

Primele casete au ieşit pe piaţă în 1984, anul când muzica interpretată de noi a “bubuit”. “De atunci, am intrat în «priză» cu producţia. La unul dintre spectacole, Ion Dichiseanu, prietenul lui Costel Geambaşu, ne-a învăţat să facem nişte rondele din pânză cu numele formaţiei, pe care le aruncam pe scenă. A fost o nebunie atunci”, mărturiseşte, emoţionat, artistul.

Acompaniaţi de un taraf tradiţional

Viaţa lui Nelu Nicolae alături de formaţia Odeon a fost extraordinar de frumoasă în simplitatea ei, pentru că a existat înţelegere, toleranţă, respect. “Ce facem noi, din 1984, mi se pare şi acum un vis frumos, din care n-aş vrea să mă trezesc niciodată”, mărturiseşte “copia fidelă a lui Vujavercă”, aşa cum îi spune prietenul său Costel Geambaşu. În anul 2006, Odeon-ul s-a “extins”, luând naştere şi un taraf tradiţional, intitulat “Taraful lui Nelu Nicolae”, care se bucură de un succes enorm. “Dacă stau bine şi mă gândesc la succesul enorm pe care l-am avut, spun că numai Dumnezeu a vrut asta.

Mama nu voia să devin cântăreţ, ci să ajung “cineva”, dar m-a ajutat foarte mult în carieră. Am fost un copil răsfăţat, pentru că eram singur la părinţi. N-am să pot uita niciodată primul cadou, pe care l-am primit la vârsta de 5 ani: o chitară.

A fost ceva deosebit şi imediat m-am apucat de studiat, deşi la început eram îndrăgostit de ţambal. Cu exerciţiu şi perseverenţă, am ajuns să termin cu brio Liceul de Muzică din Ploieşti, la secţia chitară clasică”, povesteşte maestrul.

Preferaţii lui Nicu Ceauşescu

„Dar, oare cui n-am cântat noi?”, spune Nelu Nicolae, dacă-l întrebi despre cei cărora le-a umplut sufletul de bucurie. “De la ministrul Dincă, poreclit «Ion Teleagă», până la Nicu Ceauşescu, îndrăgostit iremediabil de «Prinţişorul». Frică n-am avut niciodată de el, doar că eram tensionaţi, pentru că orice mişcare greşită ne-ar fi fost fatală. Atât de mult îi plăcea lui Nicu muzica noastră, că nu puţine au fost momentele în care venea cu elicopterul, oriunde ne aflam, doar ca să ne asculte.” După o viaţă dedicată muzicii, Costel Geambaşu şi Nelu Nicolae ne transmit aceeaşi magie. Lumea mai plânge şi acum la melodiile lor, iar doamnele încă îşi mai ascund de soţi autografele cu numerele de cameră, primite de la cei ce au fost şi vor fi cei mai buni dintre cei buni, formaţia Odeon.

Tiberiu Ceia

Prieten din tinereţe cu Ioana Radu, Ion Dolănescu şi Ionela Prodan, Tiberiu Ceia este patriarhul folclorului bănăţean. De la debutul glorios pe scena Operei din Timişoara, în 1967, artistul şi-a construit o carieră în continuă ascensiune…

Nimic fals, nimic scandalos. Totul a fost făcut cu credinţă în Dumnezeu. Pentru muzică, în 1978 şi-a abandonat cariera de profesor de literatură română, pe care şi-o dorise. Chiar dacă muzica l-a purtat prin toată lumea, familia a fost mereu “acasă”. Îi e mereu dor de soţia lui, Anca, chiar şi atunci când este lângă el.

- Când v-aţi născut şi unde? Cum era vara anului 1940?
- 16 iulie 1940, Timişoara. Era o vară năbădăioasă. Marţi, 16 iulie, pe la ora…11,45. S-a iscat o furtună, care a rupt copacii de pe stradă. Atunci mi-am găsit şi eu să mă nasc.
- Cine erau părinţii?
- Erau doi tineri, Aurel şi Solomia, care au întemeiat un cămin. El, funcţionar la Primărie, ea, casnică.
- De unde erau bunicii?
- Părinţii tatălui, Ion şi Maria Ceia, erau din Vărădia de Caraş, Banat. Părinţii mamei, pe care nu i-am cunoscut, erau plecaţi la stele, Moise şi Dilinca Moţ. Erau din Zăvoieni, Bihor.
- Cum era atmosfera în casa părintească? Ce vă amintiţi din primii ani?
- Era ca în poveşti. Doi părinţi tineri, veseli, cu mulţi prieteni, care ne umpleau mereu casa în care domneau buna înţelegere şi multă iubire. Se trăia bine în România de atunci. Era belşug în casa noastră, iar părinţii mei erau doi inşi frumoşi şi eleganţi, lucru care s-a răsfrânt şi asupra mea.

- Talentul este moştenit? De la cine?
- De la cei doi bunici, cunoscuţi în satele lor ca oameni de lume şi mari cântăreţi. Şi de la părinţi.
- Care sunt primele amintiri legate de muzică?
- Bunicul bănăţean îmi doinea, iar tata îmi cânta romanţe.
- Aţi început să cântaţi la vârsta de 5 ani! De ce? În ce împrejurare?
- M-am născut în casă cu un radio Telefunken şi cântam toată ziua în oglindă, împreună cu Ioana Radu şi Maria Lătăreţu.
- Erau ani de război. Cum i-aţi perceput?
- Nu ştiam ce este ăla război, eram ocrotit de părinţi. Mai târziu am realizat prin ce ani am trecut.
- Cum s-a schimbat lumea copilăriei dumneavoastră după 1945?
- După ‘45… Ca orice mamă, mama mea m-a înscris în trupa Teatrului de copii din Timişoara, unde, cu grija ei, am evoluat frumos.
- Ce lucruri esenţiale aţi învăţat de la părinţi?
- Că trebuie să iubesc oamenii şi mereu să fac bine şi frumos!
- Cine v-a fost mentor?
- Mama şi doamna Suzana Comănescu, directoarea Teatrului pentru Copii.
- Cum aveaţi acces la muzică?
- Radioul şi marile spectacole ale Operei timişorene, unde eram dus de vărul meu mai mare, Gheorghe Moţ, care acum trăieşte în SUA.
- Cum era Timişoara copilăriei dumneavoastră?
- Era cel mai frumos oraş. Era un oraş al florilor şi al bucuriei oamenilor de a trăi bine.
- Cum a evoluat oraşul până în 1989?
- La fel ca şi celelalte oraşe ale României, numai că la noi ajungea mai repede “boarea” capitalistă şi mereu eram primii, în toate.
- Când aţi debutat ca artist, pe o scenă?
- La 5 ani, la Grădina Capitol din Timişoara, unde am cântat “Cruce albă de mesteacăn”, cântec învăţat dela tata.
- Cum aţi găsit echilibrul între pasiune şi şcoală?
- Mi se părea normal, eram o mică vedetă şi deja eram solist în corul şcolii.
- De la cine aţi învăţat cel mai mult?
- De la Ioana Radu!
- De unde vă luaţi cântecele?
- La început, de la vecini, apoi, în vacanţe, mergeam la Vărădia şi Zăvoieni.
- E important pentru un artist să rămână în zona în care a crescut?
- Da, pentru că aşa este veridic şi crezut.
- Aţi fost în toată lumea. Ce v-a plăcut? De ce v-aţi întors?
- Da… Mi-au plăcut românii, pentru ei cântam. Un român îşi găseşte locul numai acasă.
- Ce compromisuri aţi făcut ca artist?
- Nu am făcut compromisuri! Poate am greşit, dar numai din dorinţa de a face bine.
Dana Medar

- Ce mesaj de sărbători vreţi să le transmiteţi românilor?

“Să ne dăm mâinile acum,
Să mergem iară pas la pas,
Să fim români şi să cântăm,
Tot cântecul d-acas…”
Să le ajute Dumnezeu românilor să-şi vadă visurile cu ochii! La Mulţi Ani!

Frumoasă-i vecina noastră
Frumoasă-i vecina noastră, / Scoate capul pe fereastră,
Să văd chip frumos, / Drag şi luminos.
Au, inima mea, ce frumoasă-i dragostea!
Că eu cât trăiesc, tot am să iubesc.
Aseară trecui călare, / Pe la poarta dumitale,
Te zării la lumânare, / Năcăjită tare.
Dac-aş şti că, de la tine, / Vine năcazul la mine,
Aş cânta mereu, / Tot de dragul tău.
Dac-aş şti că nu-i aşa, / Aş sta tot la uşa ta,
Că vreau să trăiesc / Cu cine iubesc.