Steliana Sima s-a născut în comuna Cilieni, judeţul Olt – Romanaţi. Părinţii şi bunicii, oameni simpli, toţi din aceeaşi comună. Părinţii se ştiau de când erau elevi la şcoala generală, participau împreună la serbări.
Tata dansa, iar mama avea aptitudini de solistă, dar pe vremea aceea, anii ‘60, nu se punea accent pe aptitudinile artistice. Mentalitatea oamenilor de la ţară nu primea bine ideea unei cariere artistice. Cei doi s-au întâlnit la hora satului, s-au căsătorit şi a apărut fetiţa, în 1965…
- Cum a început povestea cântăreţei Steliana Sima?
- Eu m-am născut cu vocea asta şi mama s-a gândit că ar fi bine pentru mine să fac ceva cu acest dar. Când eram la grădiniţă, mama şi educatoarea şi-au dat seama că am talent. M-am manifestat artistic şi în şcoala generală. Din 1983, am început să particip la concursuri şi m-am angajat la Ansamblul “Rapsodia Oltului”.
- Credeţi că mama şi-a transferat propriile dorinţe asupra fiicei?
- Da, cred că da. Mama cânta prin casă şi am o casetă cu ea, pe care o păstrez cu sfinţenie. În 1983, eram deci deja angajată la “Rapsodia Oltului” şi colaboram şi cu Ansamblul “Plaiurile Oltului”. În 1987, mi s-au deschis alte orizonturi. M-am întâlnit cu doamna Maria Ciobanu.
- Unde v-aţi întâlnit?
- La festivaluri, unde ea venea în calitate de invitată de onoare, iar eu în calitate de concurentă. Ascultându-mă la câteva festivaluri, mi-a propus să vin la “Ciocârlia”, unde aveau un loc de cântăreţ pentru zona Olteniei.
- E ceva să te remarce Maria Ciobanu!
- N-am crezut că mi se întâmpla aşa ceva şi am întrebat-o: “Ce să fac eu acolo?” Mi-a răspuns că trebuie să cânt. Am întrebat-o cine mai e acolo şi, când mi-a răspuns, am fost şocată. Niciodată nu mi-am închipuit că o să stau de vorbă cu Maria Ciobanu, pe care eu o divinizam, căreia îi cântam cântecele, şi tocmai ea să-mi propună să viu la Ansamblul “Ciocârlia”. Soarta îţi oferă astfel de surprize, ca aceea de a ajunge prietenă cu Maria Ciobanu.
- Şi ea a avut un început greu!
- Eu am avut o copilărie fericită faţă de ea.
- Erau şi alte vremuri în copilăria Mariei Ciobanu!
- În ceea ce mă priveşte, când am venit în Bucureşti, nu m-am putut acomoda.
- Cu oraşul?
- Cu tot. Am văzut cum era o activitate profesionistă. Mă mustra îngrozitor conştiinţa, pentru că cineva mi-a acordat încredere şi eu trebuia să mă descurc. Responsabilităţile erau foarte mari, iar eu trebuia să fac ce făceau şi ceilalţi din ansamblu, adică mari artişti ca Maria Butaciu-Dragu, Mioara Velicu, Benone Sinulescu, Simion Pop, Irina Login, Maria Păunescu, Ion Dolănescu, Angela Moldovan, Aurelia Fătu-Răduţu.
Ca dirijori, erau maestrul Constantin Arvinte şi Ion Ivanovici. Mă gândeam mereu la ce am de făcut. Ori mă ridic la nivelul lor, ori plec! În rest, stăteam la căminul Ministrului de Interne. Nu ştiam cum să ajung, nu ştiam cu ce autobuz trebuie să merg. Mult timp am mers pe linia de tramvai, pe jos, pentru că-mi era teamă că mă rătăcesc. La un moment dat, m-am dus şi am spus că eu plec acasă. Toţi au stat de vorbă cu mine, au vrut să mă ajute şi am rămas. Oricum, toţi mă primiseră extraordinar de bine.Venisem printr-un concurs şi aveam recomandarea Mariei Ciobanu.
- N-a zis nimeni “Bine, pleacă!”
- Nici vorbă! Am rămas, din 1987! Am ajuns acum la statutul de director, de un an de zile.
- Cum s-a întâmplat?
- Aveam o datorie morală faţă de brandul “Ciocârlia”, faţă de oamenii de aici. Avem datoria morală s-o transmitem mai departe la fel cum am primit-o. Eu nu sunt genul care stă şi se uită, ci mă implic. Vreau să rămână ceva după noi. Funcţiile sunt trecătoare, dar vreau să las ceva ansamblului.
- E o evoluţie spectaculoasă de la fata speriată de la ţară!
- Între timp, am ajuns şi ofiţer de poliţie. Dar ceea ce-mi este mai drag este tot cântecul. N-am voie să stau pe loc, să mă plâng că sunt obosită. O să vină vremea când o să stau. Acum am energia să fac ca lucrurile să meargă.
- Sunteţi o femeie cu voinţă puternică!
- Se întâmplă să mai cad, dar mă ridic şi merg mai departe.
- Ce lucruri v-au marcat creşterea ca artist?
- Primul lucru care mi-a marcat viaţa artistică a fost angajarea într-un ansamblu, în 1983.
- Ce cântaţi pe vremea aceea?
- Cântam cântecele Mariei Ciobanu, Mariei Lătăreţu, Mariei Cornescu, dar, fără să-mi spună cineva, aveam şi ideea că trebuie să fac şi eu ceva. Îmi cream cântece, toate stările mele le puneam în versuri şi le cântam. Nu realizam prea bine ce fac, dar simţeam nevoia să creez. Erau lucruri care veneau din instinct. La “Floarea din gradină” m-am dus cu cântece făcute de mine. Toate înregistrările din Radio sunt cu creaţiile mele. Nu erau lucruri trecătoare, ci cântece care au rămas. Cântecul “Şase pui de prepeliţă” este cântecul care m-a consacrat.
“Foaie verde, lămîiţă,
Şase pui de prepeliţă
Au plecat după grăunţe,
Pentru a lor măiculiţă.”
sau
“Foaie verde de dudău,
Oltule, pe malul tău,
Am crescut mare şi eu,
Am crescut, m-am făcut mare,
Cum creşte floarea sub soare.”
- Versurile sunt de inspiraţie folclorică, evident!
- Păstrând filonul folcloric, am încercat să vin în întâmpinarea publicului. Şi astăzi preiau cântecele din vatra satului, dar le aduc către publicul de azi. Dorul de mamă, cătănia, dragostea, toată lumea le cântă, sunt ale tuturor. Depinde cum le spui.
- Asta e nota personală a artistului?
- Îmi place să mă identific cu publicul. Îmi pun întrebarea “Cineva trăieşte ce trăiesc eu?”. E important să fii pe aceeaşi lungime de undă.
- Statutul de poliţist v-a schimbat viaţa?
- Nici gând! Primul punct comun este disciplina, apoi corectitudinea.
- Cum şi-a găsit fericirea, dragostea, fătuca speriată care a venit de la Olt?
- Stăteam pe hol, la cămin, într-un fotoliu, şi am văzut un băiat care vroia să dea un telefon, iar aparatul îi mânca fisele. Aşa am intrat în vorbă şi suntem împreună şi azi.
- Aveţi moştenitori artistici?
- Băiatul meu nu are talent la cântat. Îi place muzica, dar să asculte, nu să cânte. Am diplomă cu “Cea mai bună mamă”. Când era mic, mi-a zis “Mămico, tu eşti Dumnezeul meu!”.
- Ce l-a inspirat?
- Nu ştiu prea bine, cred că dragostea mea faţă de el.
- Aţi avut, de-a lungul timpului, mii de spectacole.Ce v-a rămas mai bine în minte?
- Pe vremuri, când aveam spectacole cu cei din garda veche, era extraordinar. Aveam câte 2-3 spectacole pe zi, dar nu le simţeam, nu oboseam. Era o atmosferă de familie, pe care aş vrea să o păstrăm şi azi. Asta încerc să fac eu ca director al ansamblului “Ciocârlia”.
Dana Medar
Când Doina Mirea a invitat-o la emisiunea “Casa Etno-i primitoare”, Steliana a venit cu prietena Valeria Arnăutu, care ne-a povestit cum s-au cunoscut.
“Prin anii ‘95-’96, la Muzeul Satului, m-am întâlnit cu Steliana la un eveniment, era Întâlnirea Fiilor Gorjului. Eu eram la începuturile mele în televiziune şi căutam interpreţi frumoşi şi talentaţi, iar Steliana îndeplinea toate criteriile. Tocmai lansase cântecul “Şase pui de prepeliţă”, care avea mare succes. Cred că promovarea e cheia succesului, iar Steliana avea toate datele necesare pentru a ajunge la succes. Trebuia doar promovată, şi asta am făcut. Mi-au plăcut vocea ei, interpretarea, trăirea, dar şi textul cântecului, care avea un mesaj, nu erau doar vorbe înşirate. De atunci, am rămas prietene.”
